A venit soarele. Ca si cand nu-l mai asteptam, m-a luat prin surprindere. Fusesera atat de multe dimineti gri, una dupa alta, apasatoare, cu griul intens si apasator, incat ma obisnuisem cu ideea ca mai trebuie sa astept. Oricum, ce-aveam sa fac? sa zbor si sa-l aduc eu? As fi facut-o daca se putea.
Dar uite ca a venit singur. Si parca orasul e si mai ciudat acum, mai gri, mai prafos. Lumina nu este intotdeauna indulgenta. Exista o cruzime a luminii. Necrutatoare reflectoare, care reliefeaza nu intotdeauna frumosul. Ies la iveala toate imperfectiunile orasului. Tot ce nu e chiar curat, tot ce nu e chiar perfect, si din nefericire, sunt suficiente care se vad acum….
Pandantul luminii este vederea/acceptarea tuturor defectelor orasului. Ma uitam din masina (ca si asa inaintam foarte putin), cat de negre sunt fantanile de pe Bd Unirii. Sigur, n-am fost niciodata admirator al acelor fantani, dar sa le vezi asa, goale, scheletice, in soare, e sinistru. Sunt negre, sparte… Si e doar unul din defectele care schimonosesc fata orasului, scoase la iveala de soarele neiertator.
