discutii

Sunt o fiinta complexa si complicata, stiu si eu asta. Uneori, cand ma revolt, ma gandesc ca mi-as dori sa fiu mai simpla. Uneori, ii invidiez pe cei care gandesc putin. Imi inchipui ca e usor in pielea lor, ca nu au dileme, ca nu au intrebari, framantari, ganduri. Nu dureaza mult, de fapt nu as da pentru nimic felul in care sunt, oricat de complicata si alambicata as fi. Nu as inlocui cu nimic gandurile pe care le am, felul in care resimt emotiile, in care iubesc, in care privesc lumea. Sambata, m-am intalnit cu un prieten vechi, care mi-a prezentat un prieten de-al lui si mai vechi. « Jucam fotbal prin 73« , au spus ei, la care eu am zambit. In 73 eram abia nascuta, ei, copilasi de 6 ani, jucau fotbal deja :)Jucau fotbal in cartierul in care m-am nascut eu, desi aveam sa ne cunoastem multi ani mai tarziu, in cu totul alte imprejurari. M-a induiosat cum m-a descris. Ma cunoaste demult, sa tot fie 9 ani. Si ma cunoaste si in momente bune si in momente rele, si in bucurii si in depresii adanci, si cand sunt si docila si naravasa, si nebuna si cuminte, si severa si duioasa, si cand imi apar vehement ideile si cand las de la mine, ma cunoaste pana si cand ma supar si nu vorbesc luni de zile. A spus, ca sa ma rezume, ca o prezentare: « Ea are o rezistenta psihica si fizica iesita din comun. A trecut prin lucruri grele, drame cumplite care i-au solicitat psihicul, si incercari fizice grele. A fost in desert, e rezistenta si fizic, neobisnuit de rezistenta. In schimb, uraste orice fel de violenta » (si a completat cu povestea concreta din care trasese concluzia asta). A mai adaugat: « Cu ea, poti vorbi orice. Nu am bariere de comunicare cu ea, nici subiecte tabu, este ideala ca partener de discutie, se poate vorbi orice si oricat cu ea. » Mirata ca cineva din exterior a putut rezuma atat de bine ce e in mine, am realizat ca a surprins bine esentialul fiintei mele. Stiam ca are un bun simt al observatiei, diseca lucrurile si le exprima coerent si concis. Cred ca « m-a povestit », m-a desenat in cateva propozitii mai bine decat m-as fi exprimat eu insami pe mine. Asa e, sunt rezistenta dincolo de limite, si imi place sa le tot imping si sa le largesc si pe cele existente. Nu-mi place sa-mi reziste ceva, sunt exigenta cu mine insami. Vreau sa ma depasesc. Si vreau sa inteleg resorturile lucrurilor. Da, ador discutiile, n-am tabuuri si nici subiecte interzise, n-am limite si limitari conversationale. Imi place sa jonglez cu ideile si cuvintele, sa rasucesc orice problema pe toate partile, sa vad lucrurile din toate unghiurile imaginabile si din vreo doua-trei neimaginabile, nascocite pe moment. Am spirit ludic si puterea sa zambesc si in momente grele, sa glumesc oricand. Si, intr-adevar, urasc orice fel de violenta. Din toata fiinta mea. Nu ca miss Univers, nu militez de forma pentru pacea in lume. Ci din toti porii, cu toate…

Sunt inca uluita. Am avut mult de alergat si de gandit in ultimele zile, si totusi, sunt uluita, iar aceasta uluiala nu trece cu una cu doua. Intamplarea respectiva m-a facut sa reflectez mult la niste lucruri. Vineri seara, cand aveam mult de lucru, caci aveam de pregatit o sedinta importanta pentru sambata dimineata, lucram. Nu eram activa pe FB, avand treaba, adica nu postam, si nu intram in discutii. Mai aruncam, in schimb, cand si cand, un ochi. Cand colo, la un moment dat, ce vad? Printre « x si alti 10 prieteni si-au schimbat pozele de profil », si unul dintre avataruri ERAM EU! Era sa cad la propriu de pe scaun. Dau click si ma duc cu o falca in cer si una in pamant sa ii scriu persoanei pe perete ca asa ceva nu se face, sa intreb daca s-a lovit la cap. Cand colo, acolo dau peste o discutie intre un el si ea, el ii postase poza mea pe perete si se incinsese un dialog…. Eu pe omul acela nu l-am avut in viata mea in lista. Si de unde sa aiba poza mea? Si de unde pana unde sa i-o posteze cuiva pe perete? Si de unde pana unde sa ajunga acea poza, fotografie de profil a altcuiva decat mine? Am vrut sa ma supar, dar n-am putut, pentru ca oamenii aceia pareau intr-adevar senini. Habar nu aveau ce facusera rau, sau care e problema….  Raspuns, foarte relevant: « nu era cazul sa te sperii, sunt doar eu…si prietenul meu, om pasnic! Si scuze pentru tot..sigur am crezut si eu si el …ca e doar o foto de web..! » Doar o foto de web??????? O foto de web nu conteaza?  Cum doar o foto de web? Chiar si « o foto de web », ea apartine cuiva, e cineva in ea, e facuta de un fotograf… Am dileme serioase. A fost un soc.  Ok, nu stii ca sunt eu, dar stii sigur ca NU ESTI TU. Cum naiba? Oricum, pareau asa de senini si de departe de subiect, incat mi-am dat seama ca nu am ce sa explic, si nici pe cine sa ma supar. Prima mea reactie a fost sa vreau sa-mi inchid contul, complet. Sa il sterg, si la revedere. Eventual sa am un cont complet anonim, fara nume, date de identificare, fotografii. Sunt la fel de interesanta si anonima. Ca am aceeasi minte. Insa n-am vrut sa reactionez impulsiv. Am spus ca ma gandesc. Si de atunci ma tot gandesc. Nu stiu inca ce voi face si nici cand. Mi-am restrictionat absolut toate pozele, in acea seara, pierzand peste o ora (caci erau multe, eu fiind un om indragostit de imagine), si nu mai am nici poza de profil. Si n-am sa mai am, cel putin un timp. Nu pentru ca am dorinte de anonimat, nu pentru ca ma deranjeaza ca oamenii sa faca legatura dintre mine (numele), si dintre mine (un chip, niste trasaturi), pentru ca, oricum, sunt o persoana cu activitate publica (am moderat multe…

Ei, nu v-am spus, acum doua zile am fost la Pepeni Day la prietenii mei de la Startups. In primul rand nu v-am spus asta pentru ca initial blogul acesta se dorea oarecum anonim, si in consecinta nu comporta elemente de identificare, si nici povestiri concrete din real, sau referiri care ar putea duce la o interpretare. Acum insa, blogul acesta e legat si răs-legat de numele meu, asta e, nu-l mai dezleg 🙂 Cand o sa ma apuce dorul, am sa-mi fac alt blog, complet anonim, de acea data, {acum stiind ce sa evit, ca greseli, in contextul dorintei de a ramane anonim}. Dar nu asta era subiectul, ci aceasta a fost o paranteza introductiva si explicativa diferita. La Pepeni Day, dincolo de bucuria de a revedea prieteni dragi si de a cunoaste oameni noi si interesanti, m-am trezit captand atentia oamenilor abia intalniti si starnindu-le rasetele prin felul haios si concis in care am rezumat unele interactiuni de pe Facebook. Asa ca, daca am facut-o in real, vorbind despre virtual, cred ca merita si virtualul sa stie despre el insusi 🙂 Spuneam ca desi sunt fan inconditional al FB, de obicei, are si micile lui neajunsuri. Unul din neajunsuri este ca oameni care nu te cunosc deloc, nu te-au vazut in viata lor, si uneori te au in lista de nici 5 minute (sau de nici 5 zile), vin si-si dau cu parerea despre tine insuti, despre propriile tale statusuri despre tine si cum esti, contrazicandu-te. Culmea e ca unii sunt atat de vehementi in acest dialog incat oameni care te stiu din lumea reala se gandesc ca acea persoana care isi da cu parerea asa de fara drept de apel probabil te stie de mai mult timp (poate din copilarie chiar :D). Cand colo, este vorba despre oameni care chiar nu te cunosc. In decursul timpului am avut nenumarate intamplari de acest fel. N-am reactionat la toate la fel. La unele reactionez mai umoristic, la altele reactionez mai dur, la unele zambesc, la altele ma incrunt, altele ma indispun de-a dreptul. In unele momente sunt mai relaxata, in altele, sunt, ca orice om, obosita sau nervoasa. Sunt absolut fanul discutiilor de idei si schimbului de argumente, chiar si cu necunoscuti, nu intelegeti gresit. Dar NU cu subiectul « propria mea persoana », atunci cand interlocutorii NU ma cunosc. Si eu am in lista oameni pe care nu-i cunosc (acum rari, in lista trecuta mult mai multi, pana sa-mi transform profilul personal in pagina, caci efectiv nu se mai putea. Voi scrie si despre asta, dar alta data). Intru in discutii cu ei. Dar sunt discutii despre idei, despre politica, despre filosofie, despre viata in general. Nu indraznesc sa ma duc la Gica si sa-i comentez un status personal despre el insusi, pentru faptul ca am decenta de a-mi da seama ca NU, nu-l cunosc pe Gica si nu e corect sa-mi dau cu parerea aiurea, in necunostinta de cauza. Aseara mi s-a intamplat ceva similar. Nu era de 2…

Am scris pentru Dragos un articol despre martie, femei, barbati, lume, cafea, gheise 🙂 Am scris greu, si ii multumesc ca a avut rabdare de inger sa ma astepte. La mine scrisul e o stare de spirit, iese visceral… Iar zilele astea e cam complicat. Multumesc. Iata textul si aici. Luna martie e importanta pentru mine doar pentru ca se apropie primavara, sau chiar vine. Ca o stim aici. Ca incepem sa vedem soarele, florile… Desigur, faptul ca luna martie e asociata cu luna femeii, asta stiam de mica. Pentru mine, ca adult, ea si-a pierdut in valentele asocierii. Poate pentru ca timp de 10 ani am locuit intr-o tara diferita, fara traditia martisorului, si in care 8 martie era mai degraba o zi in care se discuta despre conditia femeii in societate si in lume, mai mult politic si social. Sau poate din alegeri personale, din teorii care ma fac sa privesc altfel lumea. Luna femeii? Nu am privit niciodata femeia ca pe ceva diferit. Femeia e om. Au fost perioade din viata mea cand mi-as fi dorit sa fiu baiat. Nu era legata de vreo frustrare, de vreo interdictie, nu ma pot plange de “conditia” femeii in ceea ce ma priveste, adica nu este rezultatul vreunei ingradiri. M-am nascut intr-o tara europeana, mama mea este si a fost dintotdeauna o femeie puternica, de cariera, un model pentru mine (conciliind perfect viata personala cu cea profesionala), marile lupte, precum dreptul la scoala, la vot, la avort erau demult in spatele generatiei mele, ca si lupta pentru eliberarea sociala. Luptele erau depasite. Nu spun ca nu mai exista uneori momente cand ar trebui sa te lupti, dar… Eu cred in complementaritate, nu in egalitate. Nu suntem egali. Nu suntem nici macar egali intre indivizi, avem diferente de la cer la pamant pe toate planurile, cum am putea fi egali intre sexe? Cum sa fim egali cand avem constitutii diferite, feluri de a fi diferite, preocupari diferite? Cum si de ce sa fim egali? Cum sa fim egali cand eu nici macar cu celalalte femei nu sunt egala? Indivizii, indiferent de ce sex, sunt diversi, diferiti, multipli. Cum sa fim egali?  Eu cred in complementaritate, in potrivire, in completare. Eu, ca jumatatea LUI. Nu eu ca egala lui. Barbatul si femeia, ca doi membri de echipa, fara de care lumea n-ar merge inainte. Eu fara el, beteaga. El fara mine, vaduvit de seva. Dar nu egali. Ci doua bucati care se imbina perfect, ca intr-un puzzle al vietii, in care fiecare suntem creati pentru cineva.  In golul din mine incape fix el, ca si cand acel gol a fost proiectat pentru a fi umplut doar de el, piesa lipsa din constructie. Mecanismul astfel constituit functioneaza perfect, muta muntii si duce lumea inainte. Asa cum nu cred in egalitate, nu cred nici in tezele care ne opun, ca sexe. Indiferent daca aceste teze provin dinspre baieti sau dinspre fete. Nu suntem dusmani. Ades ma simt mult mai apropiata ca mod de gandire…