Fiul risipitor

Nu, in mod foarte clar, eu nu-s Eva. Si n-am fost niciodata Eva, era o simpla iluzie. Care Eva, va intrebati, probabil? Eva, personajul principal feminin din romanul “Fiul risipitor”al lui Radu Tudoran. Acea Eva, simbolul absolut al sacrificiului  (ca aia nu mai e dragoste…) Candva, demult, o prietena buna mi-a spus ca eu seman cu Eva. Nu citisem cartea, am fost curioasa, am cautat-o si am citit-o. Fie ca eram eu mai mica, prea romantica, fie ca m-a prins intr-un moment al vietii cand eram tentata sa accept, mi s-a parut si mie ca seman cu Eva, desi nu-mi doream acest lucru (ca zau daca e de bine sa stai si sa astepti toata viata o himera, sa iubesti un EL care vine si pleaca, si revine in cele mai nepotrivite momente, sa-ti distrugi viata de fiecare data cand el apare ca sa mergi cu el, nu se stie pentru cat timp, sa nu indraznesti nici macar sa intrebi nimic, si sa o tot iei de la capat…  ce calvar! un Sisif feminin, indragostit, nu stiu nici macar daca demn de plans…). Ei bine, de atunci nu am mai recitit cartea. Doream mult s-o recitesc acum, in perioada asta (mi-era important acum, ca reper), asa ca a facut parte dintre cartile luate in vacanta. Concluzia? Aiurea, nu-s nicio Eva. Adica, sa explic: intr-o masura, sunt foarte Eva. In masura in care iubesc complet, definitiv, fara limite, in masura in care plasez dorintele fiintei iubite mai presus de dorintele mele, da, sunt Eva. In masura in care sunt feminina si fericita de feminitatea mea si de starea mea de femeie, in masura in care ma las condusa si supusa de cel pe care-l iubesc, da, sunt Eva. Si stiu ca sunt asa, dintotdeauna. Iubitul meu, un om important in viata mea, ma numea “ma geisha du Danube” (gheisa Dunarii). Si era un om care stia ce inseamna femeie supusa. Era nascut in Franta, dar era armean, ambii parinti se refugiasera in Franta de genocid. Civilizatiile din zona aceea geografica chiar cultiva imaginea si locul femeii supuse, asa incat, din gura lui, epitetul acela chiar are greutate dubla, iar el nu era genul sa se joace cu cuvintele. Relatia noastra a fost importanta, lunga si intensa. Ma cunostea, stia „ce-mi poate pielea”. Bun, deci, recunosc, in salbaticia, hotararea si integritatea sentimentelor, in forta si intregul lor, sunt Eva. Ma daruiesc pana la capat si dincolo de el, imi depasesc limitele. Nu am, practic, limitari in fata fiintei iubite. As face ocolul pamantului si nu numai, din dragoste. Iubesc definitiv, iremediabil, ireversibil, total, cu cerul si pamantul, cu mintea, cu inima, cu corpul, cu sufletul si viscerele mele toate, pana in strafundurile cele mai adanci ale fiintei mele. Ma supun si sunt sclava iubitului meu, cu delectare si pasiune, cu devotiune si daruire. In asta, sunt Eva. Am intotdeauna 16 ani cand iubesc, si am sinceritatea si integritatea sentimentului PRIMORDIAL. Nu pastrez pentru mine insami niciun coltisor, nicio bucatica. In asta, sunt…

Guest Post Flory (careia ii datorez nu o bomboana, ci un vagon de bomboane). Multumesc mult. Am considerat ca acest comentariu, adresat Mirandolinei, merita sa fie altceva decat un simplu comentariu… Multumesc, Flory. Ai cuvantul! p.s. Ceea ce Flory denumeste mai jos « Aeroportul » este o scrisoare scrisa de mine. p.p.s. Nu stiu cat e de inteligibila povestea, pentru neinitiati, dar nici clara nu se doreste. E din categoria « criptice » 🙂  « Ideea, in legatura cu “Aeroport” este ca scrisoarea aceea a capatat o viata a ei, proprie; ea, ca obiect, ca lucru palpabil (ca de ne-am apuca sa-i punem sub lupa si continutul, ar exista sansa sa ramanem, in ziua marelui dezastru definitiv, produs sub o potentiala ciuperca atomica, doar gandacii de bucatarie cu mine si cu tine si cu “Aeroport”-ul, disecandu-i urzeala executata minutios, in filigran, una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste pe care mi-a fost dat sa le citesc vreodata mie, specialistul absolut al scrisorilor de dragoste “submissive”. Am tinut-o vreo 2 ani la capatul patului, pe noptiera, langa lampa de noapte, etuiul ochelarilor, cartea in curs de lectura si castronelul cu struguri. ma crezi ca mi-a fost frica de ea? iti explic si in ce fel “frica”: n-a mai fost ca la recitirea a zecea, a cinsprezecea sau cine mai stie a cata oara a uneia dintre cartile care mi-au modelat, intr-un fel, parcurgerea drumului dinspre intuneric catre lumina (Fiul Risipitor – Radu Tudoran). n-a mai fost ca si cum, desi stiam pagini intregi pe dinafara, inca mai speram ca Eva, in pauza dintre lecturi (cateva luni, uneori cativa ani), va fi invatat intre timp fie sa spuna nu, fie sa puna conditii clare dar nu ca la piata; iubitul ei nenumit nu era genul “animal domestic”, sau… cred acum, cu experienta unei vieti, ca era doar ca ea (femeie, deh, ce pretentii sa ai) isi juca cartea vietii prea la vedere, prea altruist – destructiv nestiind ca barbatii au creierul mai mic decat al nostru, ca nu sunt, nu pot fi (fiziologic vorbind) multitasking, ca degeaba le scrii fantastice elegii de tandrete, degeaba despici (si pentru tine, si pentru El), in toate partile componente o traire care pe tine te mistuie pana la incandescenta. pentru ca el, marele El (revenind la Eva) o privea de fiecare data cu o uimire de inceput de lume, rugand-o “sa se dea mai incolo, sa nu-i ia soarele”. la fel de bine ar fi putut-o ruga sa-i taie unghiile de la picioare, sa-i dea o aspirina sau un branci pe scari; pentru ca esentialul, suferinta dincolo de suportabilul omenesc-afectiv, ne-am asumat-o noi, femeile, cu de la noi putere, ca pe un ritual imuabil de dinaintea dansului imperecherii. perpetuarea speciei, chestii, nu stiu ce… apoi am ascuns-o. nu cred ca am facut-o deliberat, s-a ascuns singura, intr-o cutie mare de carton, alaturi de o stiva de carti dragi care n-au mai incaput in rafturile bibliotecii, cand m-am mutat intr-o alta locuinta. a reaparut (si m-a si lovit drept peste ochi)…