deliciu

Nu-mi place bazarul. In afara de bazarul din tarile arabe (pietele lor traditionale). Bazarul transferat in tarile europene, in zone turistice, imi repugna. Tonele de gherete, tarabe, tonete pline cu nimicuri care mai de care mai stralucitoare, mai sclipitoare, mai plăsticoase, mi se par suprema ilustrare insasi a prostului gust. 80-90% dintre aceste obiecte sunt made in China. A nu se intelege ca am ceva impotriva Chinei. Dar daca iti doresti sa aduci ceva de pe unde ai fost, sigur nu bazarurile sunt o sursa. Caci, teoretic, iti doresti sa aduci ceva din locul in care esti (tara, oras, etc), si nu din China. [ma rog, eu n-o am nici pe asta cu « adusul a ceva », consider ca bogatia cea mai mare este ce acumulez in suflet si in minte in timpul calatoriilor, observand traditii, culturi si civilizatii diferite, dar ma gandesc la cei care doresc sa aduca ceva, despre ei vorbeam] Kitsch-ul si amestecatura de toate felurile din bazaruri uniformizeaza aceste « manifestari umane ». Nu mai e o mare diferenta intre stradutele dintr-un oras medieval (unde municipalitatea a dat permisiunea pentru bazar), si faleza dintr-un statiune pe malul marii, din oricare tara. Un alt mod de a « exprima » globalizarea cu tot ce are ea mai trist si mai jos ca nivel. Iar dincolo de sclipiciurile ieftine, paietele de prost gust, deci dincolo de aceste lucruri indoielnice, in plus, aceste bazaruri uniformizeaza si anihileaza diferentele regionale, particularitatile locale care sunt, de fapt, bogatia fiecarui loc in parte. Bazarurile, vanzand prostii cu preturi de nimic, rivalizeaza non-concurential cu artizanii locali, care trec astfel, in spate, si pierd, caci, (nu-i asa?) productia lor nu e o productie de serie, plus ca e manuala, si evident nu poate tine piept preturilor unor plastice scoase in milioane de exemplare din uzinele chinezesti. La toate astea reflectam saptamana trecuta, plimbandu-ma prin Nessebar, zona « vechiul oras ». Nu, nu mi-a placut. Pentru ca, atatea stradute pitoresti, biserici vechi, in mijlocul marii, care ar fi putut fi o incantare si un deliciu, sunt, de fapt, suportul pentru INCA UN ALT bazar, egal cu toate celelalte bazaruri de oriunde de aiurea, unde gasesti, ingramadite, fake-uri de genti, ochelari de soare, pantofi de sport, camasi, unde gasesti aceleasi esarfe chinezesti, aceleasi plastice colorate ca peste tot. Urasc bazarurile, in tot ce au in ele de superficial si neautentic, de circ si manele.  Sufocau pur si simplu acel loc, in loc sa-l lase sa respire frumos si firesc. Si nu-i pot intelege nici pe oamenii care cumpara fake-uri, ca tot veni vorba. Clientii acestori imitatii, de ce? Pentru ce? In ce scop? La ce le foloseste? Cui ii face bine? Te simti fericit sa arborezi diverse marci, cand stii ca produsul nu este cel adevarat? Pe cine pacalesti? Nici pe tine, pentru ca stii de unde si cum l-ai cumparat, si nici pe apropiatii tai. Cineva care are un nivel mediu de viata e putin probabil sa poata sa aiba haine, pantofi, ochelari de soare, genti care teoretic ar valora sute sau…

« Stau in fata calculatorului, cu degetele pe taste, gandesc, scriu, sterg, iar scriu, iar sterg« , asta e o fraza (stupida) care pentru mine ramane de antologie, si ramane emblematica in ce priveste o multime de analisti, editorialisti, comentatori. Nu vreau sa credeti ca am cine stie ce motive sau frustrari. Nici n-am ceva special cu omul care a putut sa scrie o asemenea fraza, desi, eu una, nu mi-as fi permis niciodata sa scriu asa ceva. Daca as fi avut ceva special cu el, scriam textul acesta demult, si anume acum 1 an jumatate, cand l-am citit. Nu am nimic cu el in particular, el e doar unul dintre numerosii care isi dau cu parerea, in mod foarte afirmat si foarte sonor, dar in cea mai mare parte a timpului emit banalitati, platitudini, cu tonul cu care ai spune lucruri geniale. Si cu o convingere de fier ca sunt geniali. Romania duce lipsa de modele, de un sistem de valori sanatos. Presa romana, si ea, duce lipsa de modele. Vreau si eu sa ma uit admirativ la X sau Y si sa spun « ei, asta inseamna sa fii jurnalist ». Nu spun ca nu exista, insa cei adevarati din pacate nu coincid cu cei care sunt vedete, cunoscuti de publicul larg, sau considerati « varfurile ». Eu acum despre acele varfuri scriu… Pentru ca o discutie, aseara, mi-a confirmat ca oamenii ii considera demni de luat in seama, ba mai mult… geniali. Ei care emit doar citate din intelepciunea populara, maxim. Mi se pare periculos si trist. Doar pentru ca au o orientare politica asemanatoare cu a celor care-i asculta, acestia ajung sa nu mai distinga adevarata valoare sau capacitate de platitudini emise cu voci sforaitoare si de mediocritate. Ca sa luam cazul precis al editorialului din care e extrasa magistrala fraza, [ « Stau in fata calculatorului, cu degetele pe taste, gandesc, scriu, sterg, iar scriu, iar sterg« ], evident, stiu ca e greu sa scrii ceva cu 48 de ore inainte de un rezultat final, stiind ca cititorii vor avea sub ochi textul tau dupa ce lucrurile se vor fi decantat. Nu contest. Realizez dificultatea. Dar in aceste cazuri, daca esti onest cu tine insuti, si cu cititorii tai, ori schimbi subiectul, ori o intorci asa frumos din condei incat totul sa para armonios. Tuturor (cel putin celor care am facut meseria asta), ni s-a intamplat macar o data sa nu avem stare, sau sa nu avem chef, sau sa nu ne simtim in regula cu un anumit subiect sau un anumit context. Trebuie sa rezolvi cinstit aceasta « ne-stare », acest decalaj.  Cinstit pentru tine, in primul rand, unde mai pui ca trebuie sa fii cinstit si cu cei care te citesc/asculta, si sa-i respecti. Respectul impune si acest fair-play, macar intr-o doza minima recomandata. Lasa ca acel text, care se vrea editorial, n-are substanta si continut. Dar macar sa aiba gratie, condei, autorul sa « ma faca » din cuvinte. Nu sa scrie ca nu scrie, si sa o mai exprime si intr-un mod mediocru!…

De ani buni nu pot sa dorm fara draperiile trase, am nevoie de o izolare de exterior si de lumina. Cel mai bine era cu obloane, asa cum au toate casele franceze. Ador obloanele trase, si ca simbol al dragostei. Cateodata, in plina zi, in dupa-amiezile de leneveala erotica, le inchideam, cu iubitul meu… ca sa ne ghicim a suta mia oara corpurile in penumbra, prin atingeri, pentru că atunci cand crezi ca stii pe cineva pe dinafara, descoperi ca inca mai ai de invatat un cotlon al fiintei sale, ca ti-a ramas un centrimetru patrat, nu neatins, ci atins de mai putine ori, care tanjeste dupa tandretea sau violenta atingerilor tale. Si ca sa nu vaduvesti de atingeri acest centimetru patrat, il mangai. Si apoi te concentrezi pe ceilalti centimetri patrati, care par flamanzi de mainile tale, sau de saruturi, centimetri patrati care cer {si ei} atentie. Le potolesti setea si foamea, potolindu-ti setea si foamea proprie. Si il privesti pe EL in ochi in semi-lumina filtrata printre obloane. Lumina sudului Frantei e orbitoare. Soarele e atotputernic. Lumina filtrata era ea insasi erotica, evoca freamat si dorinta. Obloanele ne desparteau de lumea inconjuratoare si ne permiteau sa intram mai rapid in lumea noastra. Erau obloanele diminetilor de somn si ale dupa-amiezilor lenese in doi. Anumite petale se desfac mai bine in penumbra obloanelor, ca o explozie de inmuguriri primavaratice. Anumiti boboci plesnesc mai bine, mai vulcanic, in semi-intuneric. Anumite explorari sunt mai interesante in clar-obscur. Degetele gasesc mai bine drumurile corpului iubit pe pipaite. Privirea in lumina soarelui este cateodata prea brutala. De aceea, desenarea prin atingeri este delicioasa. Un deliciu dulce-amar, pe care, odata terminat, nu-ti vine decat sa-l reiterezi. Sa-l reincepi, sa-l retraiesti a mia oara, din nou, dar atat de diferit de fiecare data. Sa te adapi din senzatiile pe care ti le provoaca atingerile lui, sa te imbeti de emotii. Si sa-l atingi, la randul tau, jucaus, alternand atingeri ferme, cu atingeri ca aripile de fluturi. Sa-ti infloreasca corpul lui in mana, si sa infloresti si tu langa el. Sa cresti, ca un aluat, sub framantarile sale. Si sa-i ghicesti surasurile si privirile in functie de tresariri, de respiratie, de geamatul de placere, in penumbra, la adapostul obloanelor. Sa vrei sa le deschizi, dar sa intarzii momentul, zabovind inca un pic in bratele sale, momente furate dintr-o viata trepidanta, strangandu-l in brate la randul tau, pierzandu-te printre saruturi, primite, oferite, frematand la unison, intr-o limba numita dragoste universala. Iar dupa coborarea in abisul placerii, cand deschideam obloanele, soarele navalea inauntru, si ne priveam buimaci, dar tandri, cu dragoste intensa si recunoastere-recunostinta, asteptand deja urmatorul moment cand vom trage obloanele peste poftele noastre pamantene. Vreau o casa cu obloane pentru iubirea mea. Mi-e pofta. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It