Un catel, asa cum toata lumea stie, isi iubeste stapanul neconditionat si foarte tare. Sunt nenumarate povestile care ilustreaza fidelitatea patrupedelor cu ochi umezi si botic rece. Nenumarate povestile in care catelul si-a urmat stapanul pana la mormant si dincolo de el…. Catelul se bucura intotdeauna cand vii acasa. Da din coada, sare in sus, sare pe tine, se gudura, te pupa, te linge! Si este un miracol mereu repetat. E mereu acolo, te iubeste si ti-o arata. Te asteapta, fidel. Iar ochii sai sunt intotdeauna plini de dragoste. Si-ti cere putin, atat de putin! O bucatica de mancare, un alint. O plimbare, un zambet si o mangaiere. Pana cand, dintr-un motiv sau altul, incepi sa-l neglijezi. Sa vii mai tarziu, sa pleci mai des, sa lipsesti mai mult. Fiecare plecare a ta ii frange o bucatica de suflet, oricat de fidel iti este, oricat de mult te iubeste. Fiecare plecare ii toarna in suflet picaturi de amar. Cu sufletelul sau de catel, suparat, cu o suparare cum numai fiintele iubite pot avea, o suparare impregnata de dragoste si de fidelitate, iti roade pantofii, iti roade cartile, iti roade, poate, chiar, mobila. Poate chiar face pipi pe gresie. Desi ti-e fidel… desi te iubeste dincolo de orice tagada. A fost o poveste despre un catel, care isi iubeste stapanul. A fost o poveste despre un catel cu ochii umezi. Cateodata tristi.  A bon entendeur, salut! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Anumite usi sunt inchise pe vecie. Pe unele le-am inchis greu, cu durere, cu lacrimi, intr-un timp ce-mi parea interminabil. Incercam sa le apropii, dar ele refuzau sa se inchida si sa ramana asa. Se deschideau la prima pala de vant, se deschideau ca prin minune. Dar cu cat mai greu le-am inchis, cu atat mai ferecate sunt. Si fara niciun fel de mânie. Inchise, in seninatate. Cel putin de partea mea de usa. De partea cealalta a usii, cateodata, nu-i senin, sunt framantari. Da’ daca n-ai stiut sa treci pragul cat usa era deschisa…. odata ce s-a inchis…. e mai complicat. Nu imposibil, probabil, dar complicat. Cateodata, infinintul din mine ii face pe oameni sa creada in infinit. Nu e gresit deloc, si e foarte adevarat. Doar ca si infinitul are usi. E foarte adanc, dar la un moment dat, daca nu esti atent, se curma. Si ramane tot infinit, dar dupa o usa, inchisa. Inaccesibil, din pacate. Te poti uita pe gaura cheii, insa nici ea nu e mereu deschisa… Acum cateva zile am vazut o usa cu 4 incuietori… M-a cutremurat. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ce inseamna sa fii român? Din punctul meu de vedere, sunt româncă pentru ca asa m-am nascut, si asa voi muri, indiferent de nationalitatile pe care le am sau le voi avea, indiferent de tarile in care am trait, traiesc sau voi trai. Este ceva ce nu poate schimba nimeni, pentru ca asa m-am nascut, asa mor. Pe parcursul tuturor acestor ani, indiferent unde traiesc, pe cine iubesc, in ce limba ii declar, faptul ca m-am nascut romanca nu se poate modifica. E un dat. Ce inseamna sa fii bun român? Atributul bun, pentru mine, este mai degraba legat de calitatea umana, de civism, de respect, asa cum am tot spus-o si o voi mai spune. Un bun român, daca are simt civic, daca isi respecta compatriotii, daca e uman, ar putea, insa, fi si un bun filipinez, un bun ucrainean, si un bun belgian, si un bun… Ce inseamna a fi român? A vorbi limba română? Simt la fel, indiferent ce limba vorbesc. Gandesc la fel, indiferent in ce limba o spun. Am aceleasi principii, dincolo de foneme. Limba este o unealta, nu o chestie definitorie, de structura. Este o unealta de exprimare a gandurilor, senzatiilor, dorintelor. Este o unealta de comunicare. Sa ne gandim la cei nascuti langa granita. La un metru esti român si dincolo de frontiera esti bulgar? La un metru esti român si dincolo esti sârb? La un metru esti francez si dincolo esti spaniol? Cred ca diferentele sunt mai mult pe bazine geografice decat pe linii trasate. Acum, m-am gandit si la dorul de tara. Am stat 10 ani pe alte meleaguri. Fara români, caci n-am inteles de ce i-as cauta cu dinadinsul. Parerea mea este ca daca iti doresti sa traiesti cu români, e gresit sa traiesti in SUA, Germania, Franta, Italia, etc. Daca vrei sa traiesti cu români, te duci frumos in România. Cu alte cuvinte sunt impotriva comunitatilor inchise, din tari straine. Acestea sunt si piedici in integrare (acesta este alt subiect, de tratat separat).  Bun, deci dorul de tara. Mi-era dor de tara? Ce inseamna dor de tara?  Mi-a fost dor de mama, de parinti, de rude. Mi-a fost dor de prieteni. Dar am venit des, de 42 de ori in primii 7 ani. Apoi, n-am mai numarat 🙂 Despre dor, in continuare. Nu mi-a fost dor de anumite locuri. Dar si daca mi-ar fi fost dor, dorul ti-l ostoiesti revazandu-le. Asisderea, si alte tari au peisaje magnifice, munti cu creste semete, mari involburate, nisip curat si fierbinte care iti asteapta trupul… Sa-mi fie dor? Dor de cerul albastru? De vazduh? Cer albastru este peste tot… Soarele iti mangaie oriunde pielea aramie si parul balai… Am vorbit cu cineva, odata, care traieste perioade lungi in alte tari, si care-mi spunea ca oriunde merge, are un drapel in valiza, si si-l pune deasupra patului, oriunde ar dormi. Eu asta nu prea inteleg. Nu stiu, poate nu simt la fel, poate nu-s bun român, de fapt. Desi, cu scuzele de rigoare, nu…

Am dormit aproape tot drumul Suceava-Bucuresti. Cinci ore. M-a lasat, desi, de obicei, nu ma lasa, de obicei ma zgandareste, ca sa vorbim, sa sporovaim. Si-a dat seama ca nu-s bine. Dincolo de raceala pe care reusisem sa o fac, din plin, in prima seara, la Suceava, iesind in bluza in curtea hotelului, ma simtea ca nu-s bine. O mahnire adanca pe suflet. Nici nu-i spusesem ce, de ce, desi eram cu el in masina, la dus, cand aflasem frumoasa veste. Mi se cernise sufletul instantaneu, mi se crispasera colturile gurii, mi se intunecasera ochii. Si totusi, nu spusesem nimic. Cu un fel de resemnare in fata loviturilor vietii. Eram doar foarte preocupata… rasul mi se modificase. Nu mai putea fi atat de cristalin. Dar era bine ca nu eram la volan… Cu ironie, viata imi aducea, in aceleasi momente, in fata oameni [care sa ma ajute, care sa ma agaseze], iar eu nu doream decat sa stau intr-un colt, sa-mi ling ranile. Si sa plang, eventual. Insa n-am plans nici pana azi. Probabil, plangand, mi-ar fi putin mai bine…. N-a fost o uluiala, a fost o deceptie amara. N-a fost o mirare, pentru ca undeva, in mine, ascuns intr-un colt intunecos, ma gandisem la asta. De ce ma gandisem? Pentru ca « a pune binele inainte » mi se pare ceva searbad, daca nu e bazat pe argumente. Pentru ca… nu de multe ori, dar de cateva, relevante, mi se mai intamplase ceva similar, in istoria asta. Pentru ca, ei bine, pentru ca luciditatea si spiritul meu matematic ma obliga sa gandesc toate variantele. Deci nu, n-a fost o mirare. Insa a fost o mahnire intensa. O durere profunda, scurta, adanca, ca o lovitura de cutit bine aplicata. Fara prea mari artificii. Scurt si adanc. Mai ales pentru ca pusesem mult suflet, foarte mult. Si al meu si al mamei, pe care o rugasem ceva, pentru mine, fara sa-i dau explicatii. Se mirase, dar a tacut, daca a vazut ca nu-i raspund la intrebari. Dupa veste, am continuat conversatia, in masina, desi cu vocea schimbata. Nu i-am spus, desi, fiind prietenul meu bun, de peste 8 ani, ar fi inteles. Dar unele lucruri sunt ale mele si nu stiu, parca nu simteam… Insa a simtit cotitura, starea mea schimbata. A incercat sa fie tovaras bun, si asa a si ramas, pe parcursul zilelor. M-a aparat si de o intruziune nedorita, sambata… cavaler perfect. Iar duminica m-a lasat sa dorm in masina. Cu exceptia catorva momente, cand ma trezeam, am dormit. Un somn chinuit si rau. Chinuit de boala si de ganduri. Iar cand ma trezeam, primul meu gand, gri-negru era…. imi reaminteam, si primeam din nou lovitura. Si-atunci preferam sa ma scufund instantaneu in somn. De boala si de dorinta de a uita, de a trece in vis. Ajunsa acasa, pustiita… nu ma gandeam sau incercam sa nu… Pe de alta parte, au mai fost momente. Eu insami mi-am spus, in toamna, am stiut ca va fi anevoios drumul, dar ca…