Traiesc cladind amintiri peste zile importante. Nu stiu daca e un fel inconstient de a inlatura puternica incarcatura a acelor zile. Si nu cred, de fapt, ca reusesc sa inlatur niciodata nimic. Chiar daca as vrea, presupunand prin absurd. Sunt extrem de atasata de date, fara sa vreau, nu sunt genul sa caut si sa doresc « aniversari », insa toate datele importante din viata mea raman marcate in suflet. Si traiesc altfel acele zile, le savurez diferit, ma bucur de ele intr-un fel absolut special. Candva, viata mi-a luat pe cineva pe 17 aprilie (cu voia mea, de altfel).  In mod ciudat, exact 10 ani mai tarziu, viata mi-a adus pe cineva, pe 17 aprilie. Cum ar putea fi « inocent », « neutru », « oarecare », virgin, acest 17 aprilie? pana la sfarsitul vietii mele, pana la ultimul suflu, 17 aprilie va fi 17 aprilie… cu incarcatura sa absolut speciala. O zi speciala, absoluta. Asa cum sunt: 11 februarie, 15 septembrie, 29 octombrie, 23 decembrie, atatea zile altfel decat restul, zile pe care nu le pot trai ca si cand ar fi oricare. Nu ma pot trezi dimineata si sa o iau de la zero. Pentru ca zilele acelea poarta deja in ele cate ceva, sunt impregnate de clipele intense traite. Au  o  incarcatura deosebita, iar ea nu poate reveni niciodata la zero. Mustind de emotii si trairi, acele zile sunt jaloanele mele secrete, de care ma bucur de fiecare data. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sunt putine lucruri care m-ar face acum sa ies in strada. Dar sunt cateva. Si, mai ales, eu deplang lipsa  de convingere, de civism, de spirit etic a romanilor, care au pierdut capacitatea de a protesta, de a iesi in strada pentru ceea ce cred. De aceea, eu nu voi inceta sa apar cauzele in care cred. Si voi incerca sa insuflu pasiunea si implicarea mea si altora. Am fost, astfel, joi, sa defilez la Marsul Panaramelor, impreuna cu alte fete, femei si barbati, al caror mare numar m-a surprins absolut placut. Este un mars impotriva agresiunilor impotriva femeilor, un mars pentru a afirma ca nu, nu victima e vinovata, ci violatorul.  Chiar m-am dus din convingere, pentru ca timpul meu e extrem de pretios, si nu-s multe lucruri care m-ar scoate acum din casa , fie ca nu fac nimic decat sa citesc sau sa scriu, la ora aia…  Am fost la acest protest, si ma voi mai duce la proteste similare. Sunt putine lucruri care m-ar mai scoate din casa acum, ca sa marsaluiesc… Acesta este unul dintre ele. Pentru ca societatea romaneasca e prea retrograda. Inca, in majoritate, oamenii considera niste gesturi golanesti ca fiind cavaleresti. Pentru unii e extrem de greu de inteles ca fluieratura nu e o chestie de admiratie. Cunoasteti, evident, deja variantele: 1.aaa, esti ipocrita, cum sa nu-ti placa? sau 2.esti urata, nu te fluiera nimeni, esti invidioasa.  Agresiunea verbala sau fizica, sau violul nu e o tema de bucurie, pentru nimeni, si nu se poate nimeni simti magulit ca e fluierat. Intamplarea face ca sunt o blonda cu forme, super fluierata (apreciata, dupa mintea scurta din capul unora). Eu, fluierata, ma simt oribil, agresata, nicidecum apreciata, si mi-as dori cateodata sa port armura. Si cred ca nici aceea n-ar fi suficienta… Greu. Ce tupeu pe mine sa arat asa si sa indraznesc sa ies pe strada cu toata feminitatea asta la mine. La dracu’, n-as putea sa o las acasa? Clar,  provoc! Cam asta e discursul pe care acea defilare il combatea… Si m-am saturat de comuna primitiva, unde masculii parca abia au coborat din copac si daca vad o femela corespunzatoare se manifesta prin gafaituri si fluieraturi (cand nu prin urlete mai rele, nu va spun de cate ori mi-am auzit pe strada « te-as fute », si? ar trebui sa ma consider admirata????). Eu ma simt agresata, ca femeie, si doresc ca aceste comportamente sa inceteze. Iar asta e chestie de educatie, de schimbarea societatii. Da, si de aceea am iesit in strada, sa defilez, cu toata feminitatea mea, in rochie si pe tocuri, cu parul meu blond, cu formele si zambetul meu. Care nu, nu sunt o invitatie la agresiune. Ci sunt componente ale fiintei mele. Chiar ma deranjeaza sa fiu fluierata sau pipaita pe strada. Nu numai ca nu consider ca e un compliment, dar e o agresiune. Ca daca iti place, poti sa te uiti si fara sa jenezi… Fara sa te manifesti intr-un fel care agreseaza. Ce se…

Dragos Sorin Nicula m-a « intrebat cate in luna si-n stele ». Acest blog era initial, anonim. Cum Dragos mi-a sugerat sa publicam interviul in tandem, prima parte aici, la mine, si urmarea la el, iar blogul nu mai este anonim demult [iese in cautarile Google dupa numele meu, exact ce evitam initial], acesta este si momentul oficializarii blogului 🙂 Dincolo de asta, mi-a facut placere sa raspund la intrebari. Au fost prilejuri interesante de a lamuri multe lucruri. De obicei, eu sunt in postura celui care pune intrebari, asa incat a fost simpatic sa fiu « de partea cealalta ». Multumesc, Dragos. De vorba cu un om de comunicare, curios, loial, pasionat; cum se manifesta fiecare dintre cele trei atribute ale personalitatii tale in felul in care comunici? Sa le luam, matematic, pe rand. Curiozitatea este motorul vietii mele. Ea ma impinge in fata, spre ziua de maine. Ea imi da dorinta de a avansa, si de a intelege lumea. Loialitatea este indispensabila in ochii mei, atat ca si atribut al meu cat si al celor cu care doresc sa interactionez. Fara loialitate, nu conteaza nicio alta calitate a omului, prefer sa n-am de-a face cu el. Simplu si fara drept de apel. Pasiunea este un mod de viata. Ard pana la capat, cu flacara, intens, si fara sa ma consum, cu resurse regenerabile, ca si cand nimic n-ar fi fost. Unde pasiune nu e, nimic nu e. E felul meu de a fi, constructia mea interna: ma implic, ma intereseaza, pun suflet. Iar cand exista pasiune, nici nu simti ca muncesti. Si-mi plac oamenii pasionati, ii caut, mi-i doresc in jur. Ce forma de comunicare ti se pare ca este ce mai potrivita felului tau de a fi? Dar societatii romanesti, catre ce e aceasta mai deschisa, la ce e ea mai receptiva? Mie consider ca mi se potriveste cel mai mult scrisul, ca si forma de comunicare. Am o relatie speciala cu scrisul, si marturisesc ca sunt bucuroasa si multumesc in fiecare zi ca am primit acest dar la nastere. Scriu extrem de usor, totul curge, fara eforturi. Societatea romaneasca e mult prea disparata ca sa pot decreta ca o singura forma de comunicare i s-ar potrivi in mod majoritar. Spui: „Scriu cum respir, si daca n-as mai scrie, n-as mai respira.” De unde relatia asta mai special a ta cu scrisul? Daca ai fi nevoiata sa renunti la el, cu ce crezi ca l-ai putea inlocui cu un oarecare succes, astfel incat sa nu-i simti lipsa prea tare? Nu cred ca pot determina un punct de plecare in relatia mea cu scrisul. Scriu de cand ma stiu, desi am facut matematica-fizica, si am fost olimpica la mate. Insa scrisul a fost intotdeauna altceva, parte intrinseca din mine. Am scris dintotdeauna celor dragi, scrisori mai ales, chiar daca-i vedeam zilnic. Pentru ca nivelul scris comunica altceva/altfel. Daca as fi nevoita sa renunt la scris? Nu, nu s-ar putea clar si definitiv inlocui cu nimic, si cred ca as muri, iar spunand…

… atunci cand nu mai scriu, sunt un pic moarta. … atunci cand ma doare, ma inchid, sau dimpotriva, caut sa ma pun in situatii unde sa nu pot sa plang (caci exista oameni in jur, si nu se cade) …atunci cand vreau, pot. …atunci cand iubesc, sunt  fidela, neobosita, intotdeauna aproape. …atunci cand imi doresc, reusesc. …atunci cand trebuie, se intampla. …atunci cand sunt eu, scriu. Adevaruri. Sapte lucruri. Definitorii. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It