infinit

Discutam in dupa-amiaza asta cu o prietena, despre aniversarea cuiva din familia mea extinsa, care implineste curand 71 de ani. Prietena mea a spus: « stii, dupa o varsta, aniversarile nu mai sunt prilej de bucurie. » Eu am contrazis-o, cred altfel. Cred ca viata curge intr-un singur sens. Niciodata nu vom mai avea 30 dupa ce am implinit 40, si niciodata nu vom mai avea 60 cand implinim 71. Viata e intr-un singur sens si este frumoasa cum este, asa, cu greutati si dureri, cu lucruri despre care credem ca sunt finale, ca nu le vom putea depasi. Cu taieturi pana la os, dar si cu bucurii. Si fiecare aniversare este un prilej de bucurie, ca am mai trait un an, ca suntem sanatosi, ca ai nostri sunt bine. Sigur ca daca vrem motive de nemultumire, avem o mie. Instinctiv am ales partea luminoasa a lucrurilor, mereu. Adevarat, eu n-am fost fericita nici anul acesta (imi cer iertare, totodata, pe aceasta cale, n-am raspuns la nicio urare de aniversare, din pacate, si ma simt nerecunoscatoare), deci n-am fost fericita nici anul acesta, nici anul trecut de aniversarea mea, dar nu din cauza ca a mai trecut un an (ca de fapt ma bucur ca uite, am mai reusit sa termin un an, ca un rand la marele tricotaj al vietii, daca viata ar fi un fular, de pilda), ci din cauza ca sunt singura, si n-am cu cine sa impartasesc bucuria. Eu cred, in continuare (din adolescenta cred asa), ca iubirea este sensul principal al vietii, si ca este esential sa fii langa cineva, cu care sa impartasesti iubire.In rest, chiar ma bucur ca traiesc, ca ai mei sunt sanatosi, ca vad inca soarele (desi golul din mine ma atrage in haul adanc, care spune ca soarele rasare oricum degeaba). Ba chiar sunt mai dornica de viata decat eram acum 20 de ani cand mi se parea ca nu conteaza nimic si ca totul este infinit. (dar este chiar sanatos sa simti asta, la 20 de ani!) Apoi iti mor brusc niste oameni dragi, la varste total nepotrivite cu decesul, si vezi lucrurile altfel. Si in negru si in lumina (ca nu pot spune alb, cat lumina, pentru mine lumina si soarele sunt contrarul negrului, nu albul cel neutru si fad!)Cum am spus, timpul curge intr-un singur sens. Nu ma pot revolta impotriva acestei curgeri, sunt suficient de pragmatica cat sa-mi indrept revoltele, energia revoltelor mai bine zis, spre lucruri care se pot schimba. Curgerea inexorabila a timpului inca nu se poate inversa. Am incercat sa ma revolt, un timp, dupa moartea lui, ca inca rasare soarele, dar a continuat sa rasara, si am inteles ca va rasari mereu, si ca e bine asa. Ieri la Nessebar am vazut o doamna, nu prea stiu ce varsta sa ii dau, poate 80. Era cocosata tare, mergea practic aplecata in unghi de 90 de grade. Asa se deplasa. Era cu fiica ei, se vedea ca sunt turiste si nu de ale locului. A…

Anumite usi sunt inchise pe vecie. Pe unele le-am inchis greu, cu durere, cu lacrimi, intr-un timp ce-mi parea interminabil. Incercam sa le apropii, dar ele refuzau sa se inchida si sa ramana asa. Se deschideau la prima pala de vant, se deschideau ca prin minune. Dar cu cat mai greu le-am inchis, cu atat mai ferecate sunt. Si fara niciun fel de mânie. Inchise, in seninatate. Cel putin de partea mea de usa. De partea cealalta a usii, cateodata, nu-i senin, sunt framantari. Da’ daca n-ai stiut sa treci pragul cat usa era deschisa…. odata ce s-a inchis…. e mai complicat. Nu imposibil, probabil, dar complicat. Cateodata, infinintul din mine ii face pe oameni sa creada in infinit. Nu e gresit deloc, si e foarte adevarat. Doar ca si infinitul are usi. E foarte adanc, dar la un moment dat, daca nu esti atent, se curma. Si ramane tot infinit, dar dupa o usa, inchisa. Inaccesibil, din pacate. Te poti uita pe gaura cheii, insa nici ea nu e mereu deschisa… Acum cateva zile am vazut o usa cu 4 incuietori… M-a cutremurat. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Prea obosita ca sa scriu, prea agitata ca sa dorm. Acum cateva minute eram undeva, la granita dintre realitate si somn. Un zgomot brusc m-a readus in trezie. Cred ca trebuie sa vii cu mine, in vis. Sa ma tii de mana si sa-mi zambesti. N-ai nevoie sa-mi vorbesti, ochii tai spun tot ce trebuie. Caldura mainii tale in care-mi strangi palma mica transmite tot, si mai mult decat atat. Ne privim unul pe celalalt si aerul dintre noi vibreaza. E fierbinte. E intens. Ma strangi mai puternic, intai imperceptibil, dar pentru ca-mi simti degetele frematand in causul palmei tale, ma strangi si mai tare. Parca ti-e teama ca am sa plec. Dar eu nu vreau sa plec nicaieri. Sunt prizoniera ta de buna voie. Sunt ostateca intre mainile tale, si ma bucur de voluptatea acestei stari. N-am de gand sa fug nicaieri, dar ma strangi in continuare, fara cuvinte, ca si cand ti-e putin frica, desi, daca ai deschide gura, n-ai rosti asta. Si mie mi-e teama, la randul meu, ca ai sa te desprinzi. Si atunci, freamat mai tare. Imi sesizezi tresarirea, ma privesti din nou, adanc, in ochi, cu o sfredelitoare privire hipnotizanta. Sunt sclava ta, acum, pe deplin abandonata. Imi traiesc fiecare moment cu absoluta delectare. Imi doresc sa ma supui mai mult. Sa-mi ceri, chiar si numai din priviri. Ma infior de intensitatea imaginilor care-mi trec prin cap, si de senzatiile care-mi cutreiera corpul, de la cele mai adanci si launtrice cotloane, pana la epiderma, exterior invelis. In continuare, aerul dintre noi devine si mai fierbinte. Ma simti si tu, imi deduci fiorul, frisoanele. Senzualitate? Hm, e un cuvant prea slab, prea dulceag. Contopire. Zambesti larg, iar eu zambesc sfioasa. A ta. Pour toujours. Am zis candva ca eternitatea nu exista? Ba bine ca nu. Toate secundele astea, toate trairile astea, ma contrazic. Mi se zbate inima in stomac, de emotie, de dorinta, de cainta de a fi negat absolutul si eternul dragostei. As merita sa fiu pedepsita. Iar dulcea mea pedeapsa sa fii tu, in fiecare zi. Sa ma locuiesti cu ardoarea ta, sa ma tii prizoniera pana-n capatul capatului, si dorinta noastra sa ne supravietuiasca si dupa ce noi vom fi pamant. Sa vibreze aerul de « noi ». Primavara sa ne cautam printre copacii infloriti, doua suflete care se contopesc, tinandu-se de maini imaginare, privindu-se in ochi imaginari, strangandu-se in brate imaginare. Vara sa ne alergam in caldura prafoasa a orasului, doua suflete avide unul de celalalt, ingenunchiand imaginar sub potopul placerii reale. Toamna, sa ne adapostim de ploi in parcuri, sa ne pipaim imaginar pe banci reale, pe care le vom fi incercat deja in aceasta viata, banci ce au pastrat in lemnul lor, incrustate, urmele pasiunii noastre carnale, lemn imbibat de viata pe care poposim imaginar. Iarna sa ne cuibarim in case, fara sa deranjam pe nimeni, incalzindu-ne unul pe celalalt, suflandu-ne in palmele imaginare ca sa nu avem mainile imaginare reci atunci cand ne atingem si ne mangaiem. Iubindu-ne dincolo de…