Azi m-am simtit brusc si inexplicabil foarte puternica. Din lacrimile, tristetea si peregrinarile ultimelor zile, m-am intrupat brusc, puternica. O putere interioara venita din intelegere.  Din toleranta. Din mediere. Din nevoia de a face lucruri. Eu, caci astazi nimeni nu le putea face. Am alergat de dimineata pana seara si am traversat lucruri. Am tinut-o pe mama de mana, i-am zambit, i-am spus ca sunt aici pentru ea. Asa cum si ea a fost intotdeauna pentru mine. M-am simtit eu, azi, mai puternica dintre noi doua. Am rezolvat probleme. Am discutat cu oameni. Am inteles unele lucruri. Am descoperit. Am zambit. Am dat cu pumnul in masa, m-am strambat a lacrimi (de nervi, nu de durere), am lacrimat in intimitate (de emotie, nu de durere). Am mangaiat cateii.  Am condus (orgasmic, insa fara furie, ci cu ganduri). Am pledat cauze (castigate, sper, nu pierdute). Am dat telefoane. Am primit telefoane. Mi s-au descarcat telefoanele de atata vorbit…. Am fost la birou, la tribunal, la hipermarket, la veterinar. Candva, printre atatea « lucruri de oameni mari », am facut si o nebunie adolescentina. Ca intr-un vis. Jumatatea mea de ora intr-o zi de matura alergatura. Am zambit gandindu-ma la reactii. Am zambit pentru ca iesise soarele.  Am zambit pentru ca ma simt puternica. Si maine e o zi. Negura zilei aceleia e departe. Gandurile ei, la fel. Au fost. Au fost, oare, vreodata, ale mele? Eu sunt o luptatoare, o supravietuitoare, cum mi-a spus o prietena azi. Candva, pe seara, am si ras. Un ochi plange, unul rade 🙂 Am ras imaginandu-mi comentarii de un anume fel intr-un anume context. Si da, timpul nu-i inca pierdut. M-am dat doi pasi in spate fata de mine insami si m-am privit. M-am masurat din cap pana-n picioare. Si iar am zambit. Nu-i rau. Nu-i rau deloc. Candva, sigur voi scrie cateva carti. Si-apoi am ras. Encore et encore…. Viata mea e un basm. La ce sunt buni prietenii? Pai cititi voi, si-mi faceti si mie un rezumat… p.s. Ma tot tin sa va spun: pasarea Phoenix e si ea tot un fel de pasarica. Pasarica alba-n cioc subtirica la mijloc se-ntrupeaza din foc. Din foc, din para, din viata amara, din scrum, din fum, din lacrimi si drum Din taciune, din carbune Din vraja si din minune Din negura, din pacura Din iubirea fara ura. Din palpaire, din siroire E vie dintr-o privire Din lacrimi de inger Din suvoi de plangeri Stralucitoare, fermecatoare, maiastra, Pasarea albastra. p.p.s. Versuri n-am mai scris din liceu 😉 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Cand esti ranit, te sperii. Te doare. Si doare al naibii, ti se pare ca s-a terminat lumea si ca nu o sa mai traiesti. Fara celalalt, e intuneric, e retezare, e noapte, e moarte. E nimic. E neant. Si te temi. Si nu vrei sa mai doara. Si atunci te feresti. Cum te feresti ? Ridici ziduri. Sapi santuri, le umpli cu apa otravita si cu crocodili. Faci punti, pe care le ridici, ca sa nu cumva sa treaca cineva peste santurile cu apa. Te baricadezi. Te inchizi. Te fereci, cu sapte lacate de fier care ruginesc intre timp, pentru ca nu le deschizi in fata nimanui. Nu lasi pe nimeni in preajma ta, pentru ca inca te doare durerea trecuta, si iti lingi ranile. Si nu stii daca ii vei supravietui acestei dureri, daramite unei potentiale dureri urmatoare… Ti-e peste puteri sa crezi, sa intelegi. Ti se intuneca mintea. Esti pe cale sa ti se scurga sufletul printre degete. Esti pe cale sa iti pierzi aerul, lumina, cuvintele. Te simti la capat, inspre sfarsit, si pentru ca nu e sfarsit la propriu, e si mai rau. Si iti gasesti o cale de supravietuire acolo, in felul tau, chiar daca nesatisfacator, chiar daca nu e chiar viata, ci un surogat, lipsit de toate simtirile, toate miresmele, toate culorile, dar macar sa nu te mai doara. Si lingi iar ranile. Si pui bandaje. Si te doare… Incerci sa uiti. Insa… nu esti multumit. Iti doresti sa zbori. Macar in somn, iti mai amintesti senzatiile. Mai stii ce fiori simteai cand te uitai in ochii ei, sau cand te lua de mana… Si sufletul tau nu e multumit… te infioara dorinta, te rascoleste, te arde ca un fier viu in carne. Dar, pentru ca te doare, si-ti e frica, nu vrei sa recunosti ca vrei altceva. Si negarea asta merge atat de departe, pana la a-ti nega dorintele chiar si in fata ta. Nu-ti mai recunosti nici in oglinda ca iti doresti sa mai zbori, macar o data, macar un minut, macar o secunda, care te apropie de eternitate. Cu timpul, te zidesti atat de tare, inca incerci sa te convingi pe tine insuti ca nici nu-ti doresti sa apara cineva. Si cand apare, daca totusi apare, de undeva, din neant, e o deruta totala in capul tau… Deruta sentimentelor e grava. E mai grava decat deriva continentelor. Si daca vine cineva sa bata la usa ta, nu-i deschizi. Esti chiar in stare sa ii dai branci, de pe metereze, chiar daca va cadea, de pe zidurile fortaretei, in apa cu crocodili. Desi, inconstient, iti doresti atat de mult o apropiere… Si totusi, esti gata sa musti. Sa musti, ca sa indepartezi. Pentru ca si tie ti-a fost rau, si inca te doare. Alege sa te salvezi… iertand. Pentru tine, mai ales. Ceilalti, poate nu conteaza in ecuatia asta. Dar tu, tu contezi. Scoate-ti bandajele, lasa pe cineva sa te mangaie pe locul ranit. Reinvata sa zbori. Este atat de firesc. Acel cineva…

Telepatie, radiografie, interior, scanare. Cateodata as vrea sa poti sa-mi radiografiezi gandurile. Sa mi le surprinzi in integralitatea, sinceritatea si plenitudinea lor. Nu mi-ar fi rusine de nimic din ceea ce gandesc, nu fata de tine. As vrea sa ma vezi in intregime in ce sunt si ce am. Asta pentru ca mi-as dori foarte mult sa-ti spun mii de lucruri si pentru ca timpul sau oboseala, sau motive din acestea practice (teribil de pamantesti), ma impiedica sa te fac partas al tuturor chestiilor din capul meu care merita ca tu sa le stii. Mi-esti drag si as vrea sa-ti dau ce-i mai bun si sa simti ce ganduri prielnice te insotesc din partea mea. Si de aceea as vrea sa imi citesti interiorul, sa vezi pistilul, dincolo de petalele bobocului, dar si din alte cauze. Intotdeauna sunt frustrata de lipsa de timp… poate maine, poate maine voi putea sa-ti redau tot ce am in mine, asa cum as vrea sa privesti si sa vezi dincolo de invelisul meu de carne, tot ce este inauntru. (e doar un strigat, o revolta, un protest, o dorinta cristalizata in cuvinte, dar e adevar pur, distilat.) share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

In toate oglinzile in care imi caut imaginea, te vad pe tine. In oglinda de la baie, unde ma machiez dimineata, imi surazi tu. In oglinda din camera, in care ma privesc cand ma imbrac, ma privesti adanc. In oglinda de pe hol, unde arunc o privire rapida inainte sa ies pe usa casei, spre drumurile zilei, imi faci complice si incurajator cu ochiul. In ochiurile de apa de dupa ploaie, vad chipul tau. In vitrinele magazinelor, pe tine te vad, zambindu-mi. In geamurile masinilor pe langa care trec, in retrovizoarele acestora, pe tine te zaresc. In bucatile de cer senin, chiar si printre nori, surade imaginea ta. Pe tine te vad cand privesc luna, ca sa nu mai vorbim despre soare, care clar esti tu. In mare sau in ocean, pe tine te vad. In rauri si in lacuri, oglindita, imaginea ta. Tu, intr-o mie de chipuri, ma insotesti oriunde m-as duce. Iti vad ochii si trasaturile reflectate in bucatile de otel ale cladirilor moderne, in peisaj citadin, dar si in paduri, in toate apele intalnite in cale. Esti tu, cu ochii tai adanci si stralucirea chipului tau. Ca si cand ma veghezi. De fapt, stii ce? Inchid ochii si te vad. Tu nu esti in exteriorul meu, ci in mine. De aceea te port oriunde m-as duce. Pentru ca mi-ai intrat in suflet. Adanc. Si te am acolo.  Si mi-e bine. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It