perfecte

Mi-a spus Cristina ca daca as fi culoare, as fi turcoaz. Foarte frumos, imi place extrem. Desi, in bulimia mea, cateodata, mi-as dori sa fiu si rosu, si verde (culori hotarate, amandoua). Si alb. Si negru. Si gata. Turcoazul ca un senin, ca exteriorul ochilor mei si interiorul sufletului. Ca marea, ca cerul, ca linistea, ca adancul. Ca gandurile mele. Rosu ca pasiunea si dragostea de viata, ca extazul si sarutul, ca pacatul si dorinta.  Red emocion. Ca navalniciile mele. Ca apusurile sangerii dinainte de noptile de amor. Verde adanc si hotarat, ca trifoiul meu porte-bonheur, ca natura, ca iarba in care ma tavalesc si cu mirosul careia ma droghez. Verde ca rochia mea fetis, ca rochia pe care au poposit privirile sale. Alb, obsesia mea de vara. Nu m-as imbraca decat in alb, saptamani si luni intregi, variind doar texturile si modelele. Un alb feciorelnic. Un alb diafan. Un alb delicat. Negru, obsesia mea de acum cativa ani. Negrul acela ba elegant, ba sobru. Negrul senzual. Negrul cu nuante de dorinta in el. Negrul plin si deplin. Hotarat lucru, culorile mele sunt hotarate. Asa cum am spus, spontan, si cuvantul acesta a placut. Nu ca sunt eu hotarata in privinta lor. Chiar ele insele sunt hotarate. Decise. Ferme. Pastelurile sunt niste indecise, niste dulcege. Turcoazul, rosul, verdele, albul si negrul sunt pline, hotarate. Sunt atat de mult EU. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mama mea este o fiinta extraordinara. Nu pentru ca este mama. Ci pentru ca este asa. O fiinta cum aproape nu mai exista in secolul asta, cu noblete sufleteasca. O fiinta care mi-a insuflat niste valori atat de puternice, incat uneori, pentru principii, ma sfasii cu prietenii mei. Intransigenta, exigenta si neiertatoare cu propria persoana. In primul rand de la ea insasi cere mult. Altruista si generoasa. Corecta si diplomata. O adevarata doamna. Am mai scris cat ii datorez si aici. Imi vor ramane intotdeauna intiparite in minte cuvintele Ramonei, o fosta colega de scoala generala, care m-a frecventat pana la 17 ani, apoi eu am plecat din tara, si, cand ne-am regasit (aveam peste 30) mi-a spus ca isi aminteste de mama ca de o doamna din inalta aristocratie, eleganta, plina de noblete, bun simt si valori, dar in acelasi timp, calda, primitoare, simpla, umana, feminina. Si eu mi-o amintesc ca pe o faptura delicata, fragila, dar care impune respect profesional si darama munti pentru ce isi propune sau pentru ai sai, cei dragi. As dori sa fiu macar jumatate cat este mama. Te iubesc, mama! La multi ani, mama! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Te-ai hranit din sufletul si din mintea mea. Te-am lasat sa o faci. M-am oferit, intreaga, neciobita, ba dimpotriva, m-am incarcat cu resurse de fericire, de optimism, cu soare, cu pozitivism, ca sa ma ofer, cu daruire extrema. Am fost resursa eu insami… M-ai urmarit din umbra, din cotloane, stiute sau nestiute. Cateodata m-ai insotit vorbind, de-a lungul unor carari insorite sau umbroase. Alta data m-ai acompaniat de-a lungul noptii sau diminetilor pline de roua. Mi-e bine sa te stiu aici, mai mult sau mai putin vizibil, mai mult sau mai putin tacut, dupa dorinta sufletului tau. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Unele lucruri sunt asa de bune incat iti vine sa le pastrezi asa cum sunt si sa nu le mai atingi niciodata. Ca de exemplu, amprentele tale pe lucrurile mele. Le-as inrama, daca niste amprente s-ar putea inrama. Ating cu delectare ceea ce degetele tale au atins, cu evlavie. Niste mangaieri, peste alte mangaieri, suprapuse, invaluite, aripi de fluturi peste alte tremurari de fluturi. Si parca-ti aud si vocea, am retinut pe de rost toate cuvintele rostite… « Acum nu mai am motiv sa te sun, noapte buna. » Dupa ce rasesem mult iar eu explicasem copilareste ca multumesc prea mult de cand ma stiu, si ca eram supranumita in Franta, « Mademoiselle je suis désolée ». Si degetele mele se plimba peste…  aluneca usor. Sa pastrez amprentele tale, sa le inramez… Nu-mi dadeam seama ce mult inseamna senzatia aceasta. Nu-mi dadeam seama cat imi doresc. Nu-mi dadeam seama cat de mult conteaza, cat imi lipsea, nu-mi dadeam seama ca atingand acele lucruri voi zambi cum am zambit azi, desi nu era tocmai vorba despre o intamplare cu zambete… As vrea sa cristalizez inauntrul lucrurilor atingerile tale, sa le cuprind si sa le contin acolo. Pe vecie. Sa-ti inramez amprentele… p.s. am vocatie de criminalist, stiam ca mi-am ratat meseria 😀 Asta era din seria: « nimic nu e ceea ce pare » share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It