perfecte

Intr-un avion care ducea la Luxor, in Egipt, intr-o luna martie… Trebuia sa aterizam. Incepem coborarea, si stiam cum arata asta, am zburat de zeci, poate sute de ori. La un moment dat, dupa o lunga coborare, accelereaza, si plecam in sus, foarte brusc. Iar in avion se aude vocea pilotului care ne anunta ca la sol e furtuna de nisip, ca a incercat sa aterizeze, dar ca nu a vazut pista…. Nu a vazut pista… Si ca o sa mai incerce o data. Panica, tipete, plansete, oameni agitati, care vomita de teama. Urlete de fiara. Nu afirm ca mie nu mi-a fost teama. Mi-a fost. Dar eu la teama reactionez altfel, am constatat. Sunt tacuta, muta, nemiscata, imobila. Cine s-ar uita la mine ar crede ca nu-mi pasa. Nu mi se misca nici un nerv pe fata. Un sfinx. Asta nu inseamna ca in interior nu simt ceva…. dimpotriva. Dar nu ma exteriorizez. De fapt, eu ma exteriorizez putin in cazuri de mari dureri, mari bucurii. Ma exteriorizez in cazuri neimportante. Dar adevaratele dureri, ca si adevaratele bucurii, sunt mute. Asa ca taceam, nemiscata. Ce am gandit atunci? Atunci am gandit ceva important, cu adevarat. Eram cu el, si ne-am luat de mana. Nu ne-am spus nimic. Am tacut amandoi. Eu m-am gandit: “Ce bine ca suntem amandoi. Macar nu va supravietui nici unul celuilalt. Daca trebuie sa se petreaca ceva, vom fi impreuna.” Eram un cuplu de genul fuzional, incat mi-ar fi fost ingrozitor de greu sa ma gandesc ca unul va putea sa existe fara celalalt. Pilotul a incercat din nou, si a aterizat, caci daca nu ar fi, nu s-ar povesti (adica nu as fi aici, ca sa scriu). La sol, in aeroport, un pic buimaci, ne-am vorbit prima data. Acela a fost unul din momentele magice ale vietii mele, care-mi jaloneaza parcursul; efectiv m-am simtit tulburata cand m-a intrebat: “Stii la ce m-am gandit in acele momente?” “Nu, spune-mi.”, am spus eu, incercand sa ma bucur de primul dialog, de « dupa ». “M-am gandit ce bine ca suntem impreuna si daca e sa ni se intample ceva, ni se intampla amandurora“. M-a tintuit pe loc acest lucru. M-a curentat. A fost unul din momentele cele mai puternice ale anilor pe care i-am trait de cand m-am nascut si pana azi. Intens si important, mai important decat orice declaratie, decat orice dovada. A la vie, a la mort. Gandiseram exact acelasi lucru in acelasi moment, si inca un lucru extrem de important. Care ne implica vietile. Iar in calatoria aceea in Egipt, implineam 5 ani de relatie, nu era doar focul pasional al inceputului, partea aceea de nebunie. Asa ne iubeam noi… si a la longue. Intens, extrem, pana la capat. Ei bine, stiti care e lectia de viata desprinsa de aici?… nimic nu e etern. Chiar nimic. Nu exista eternitate, pur si simplu, chiar daca noua, sarmani muritori, ni se pare ca o strangem in brate cateodata, si ca o privim in ochi. Iluzii. Eu cred…

Pentru ca e o completare excelenta la postarea de mai jos, iata ceva frumos de ascultat. Si va repet: cred in iubire, in respect, in evolutie impreuna, si in placerea infinita de a sta langa celalalt, pe viata, oglindindu-te in ochii sai, si oglindindu-l in tine insati, oferindu-i universul tau si facand parte din universul sau. Eu in gradina ta de trandafiri, si tu intr-a mea, cautand zilnic frumusetea. Bucurandu-ne zilnic unul de altul si de ceea ce vedem in jur. Strangandu-ne de mana si asta umplandu-ne de fericire. Mergand umar la umar si privind in aceeasi directie. Contempland impreuna un trandafir… si acest gest, in aparenta simplu, facandu-ne sa ne simtim miraculosi. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Astazi am aflat (de la o prietena din lista mea de Facebook), ca unii oameni au gasit « minunata » idee de a imprima diverse pe trandafiri: logo-uri, texte, sclipici, imagini. Ne-am infiorat impreuna de kitsch-ul demersului, si ne-am intristat de faptul ca exista clienti pentru acest lucru. Si brusc, mi-am reamintit de acel buchet de trandafiri albi, primit intr-o primavara, acum 2 ani, la birou. Buchetul era superb, minunat. Simplu si elegant. Cinci trandafiri albi, perfecti, cu verde in jur si o hartie simpla, rosie. Daca perfectiunea s-ar ilustra prin diverse imagini, aceasta ar putea fi una dintre ele. Mi i-a inmanat, la poarta (caci aveam birou intr-o vila pe o strada de langa Pache Protopopescu, pe atunci), nu un curier, ci un sofer de taxi. Buchetul nu continea nicio indicatie privitoare la expeditorul sau. Nicio scrisoare, nicio carte de vizita, nici macar un nume sau niste initiale. L-am intrebat, evident, pe soferul de taxi, de la cine sunt. A spus ca a fost rugat sa nu spuna, si ca doar i-a adus. Si a mai adaugat: « Va va suna el ». Nu m-a sunat niciodata, in continuare nu stiu cine e anonimul si discretul expeditor. Evident, am mica mea banuiala, pe care, la un moment dat, am incercat sa mi-o verific, printr-o intrebare… Probabil am nimerit-o. Povestea se opreste aici, adica partea pe care doream sa o dezvalui. Buchetul acesta e una din imaginile superbe ale vietii mele. Mult timp a fost desktop la unul din telefoanele mele mobile, si ar mai fi si in ziua de azi, daca acel telefon n-ar fi cazut pe jos, facandu-se bucati. Mi-am amintit azi de acei trandafiri. Poate faptul ca mi-au fost daruiti e doar un retur al destinului, un lucru din acela pe care soarta il face ca sa-ti trimita un semn, un zambet… In alta viata, in alt timp, in alta dimensiune, in alt univers, paralel, dar existent, eu am fost aceea care punea zilnic trandafiri undeva cuiva. Cuiva cu care eram intr-o poveste de dragoste de doi ani. O poveste in curs, deci nu perioada « ante », nu tatonarea, nu cucerirea. Era povestea in deplinatatea ei. Dar eu asa simteam… Si faceam 20 km zilnic cu masina ca sa-i pun pe masina acel trandafir. Ceea ce dovedeste ca nu, lucrurile nu se erodeaza. Adica, desi in relatie, simteam ca trebuie sa avem grija amandoi, sa ne « recucerim », sa ne zambim zilnic. Poate ca acest buchet, peste ani, alb, ireal de frumos, a fost un fel de retur al destinului, un clin d’oeil, adica asa 😉 Si-apoi, eu sunt aceeasi. Eu si azi  simt pana in strafunduri, scriu scrisori, le trimit… Deci inteleg gestul. In discutia de pe Facebook, unele femei se plangeau ca n-au primit niciodata flori in mod anonim. Dar este un gest generic. Sunt sigura ca fiecare fata are « buchetul ei de trandafiri » undeva in trecut, in prezent sau in viitor. Altele se plangeau ca nu mai primesc trandafiri, desi la inceputul relatiei gesturile erau asa… Eu cred din tot…

Cat de profunde pot fi relatiile interumane create online? Pana unde pot merge? Ce poti astepta? Ce oferi si ce primesti? Eu am niste exemple foarte frumoase de relatii incepute online translatate in offline, intr-un mod minunat. Desi, foarte neasteptat. Si ceea ce e cel mai minunat este ca am intalnit oameni pe care fara indoiala nu as fi avut ocazia sa-i intalnesc in alt mod. Pentru ca internetul reduce distantele, face accesibili oameni de departe, cu care pur si simplu nu ai avea altfel ocazia sa te intersectezi. Desi eu n-am intrat niciodata pe internet cu intentia de a cunoaste oameni. Nici in prima zi, acum 12 ani, nici in a doua, si niciodata. Pur si simplu s-a intamplat. Nu vroiam sa cunosc oameni, caci am destui in jur, de felul meu, asa am avut toata viata. Deci nu ma mana niciun imbold de a face cunostinta cu cineva sau de a-mi face prieteni. Abia apuc sa-i vad pe cei pe care-i am, si pentru ca nu-i vad destul, factura mea de telefon se mareste 🙂 Eu intrasem pe internet pentru informare. Pentru comunicare, pentru discutii. Atat.  S-a intamplat insa, sa fie mai mult. Nu regret, evident. Oameni intrati foarte recent in viata mea, prin poarta virtuala, adica acum mai putin de un an, imi sunt acum prieteni dragi si apropiati. Si nu de circumstanta. Au intins mana cand mi-a fost mai greu. Au intins umarul sa-mi curga lacrimile pe el atunci cand am fost necajita si am plans. M-au sprijinit mereu. Desi, la un moment in vara trecuta, am fost cruda si nedreapta, am recuzat termenul « te iubesc« , care mi-a fost adresat din prietenie, nestiind sa-l primesc, speriindu-ma de importanta sa, parandu-mi-se ca vine prea devreme, deci ca nu poate fi adevarat, ci superficial. Am refuzat sa-l inteleg, si l-am tratat drept ipocrizie sociala. Timpul si intamplarile mi-au aratat ca ma inselam. Fac mea culpa si sper ca am invatat ceva. Mai mult, sunt cupluri care s-au cunoscut prin intermediul meu, prin lista mea de FB, amandoi vorbind mult cu mine… Sunt fericita de bucuria lor si sper sa tina o mie de ani fericirea lor 🙂 Desi n-am avut niciodata, nici in real macar, intentia de a face « lipeli » de vreun fel 🙂 Uite ca se pare ca « mi-a iesit » involuntar. Evident, nu orice relatie virtuala se translateaza in real. Dar exista unele pentru care sansele de a se transforma in prietenii profunde sunt absolut reale. O britanica s-a sinucis dupa ce a scris pe Facebook ca o va face si niciunul din « prietenii » (pe care eu am stabilit ca ii numim relatii, mai degraba), din lista ei n-a reactionat, desi avea o lista de peste 1000 de persoane. Asa e redactata stirea… Acum cateva luni mai era un ciudat in Franta care se mira ca are 800 de prieteni si totusi si-a facut mutarea singur. Mi se pare cel putin stupid…. sa pui problema asa. Asta este in primul rand « despre cine bagi in lista ». Daca…