foc

Si dupa pasiune, urmeaza….?

27 janvier 2015

Circula de cateva zile in online o scrisoare a unei prostituate catre o sotie. In Statele Unite. Nu stiu daca e adevarata sau falsa, poate fi foarte bine falsa, scrisa ca si cum. Oricum ar fi, mie mi se pare foarte discutabila. Pe scurt, daca nu ati citit-o, in doua cuvinte va rezum ce scrie in multe cuvinte: prostituata o indeamna pe nevasta sa nu-i refuze sexul sotului, ca uite ce se intampla, ajunge la ea, etc. Primitiva, minimala si cumva primara gandirea care a zamislit aceasta misiva. Pentru ca, orice ar fi, si oricata dragoste ar exista intr-un cuplu, dorinta dispare, pasiunea aceea arzatoare n-are cum sa dureze o mie de ani. De ambele parti. Nici dorinta lui, nici dorinta ei. In consecinta e mai usor sa vezi atragator pe cineva din exterior, pur si simplu pentru ca e necunoscut, nou.Asa ca sfaturile din scrisoare sunt cam inaplicabile. Pasiunea nu se poate mima. Sau nu mii de ori. Asta e viata. Nu e neaparat ideala, dar asa se intampla. Am aceeasi experienta. Pasiunea aceea nebuna a trecut, dupa un timp. Si ne-am iubit in continuare. Doar ca nu ne mai smulgeam hainele de pe noi. Ei bine, asta e viata. Pasiunea aia cu furie dureaza cativa ani, maxim 5 in cazurile foarte bune, in general 2-3.  Apoi ramane iubire, respect, parteneriat, incredere, rasete multe, obisnuinta. Da, si obisnuinta, oricat de rau ar suna… Insa obisnuinta e si rea, e si buna. Te relaxezi, nu mai ai surprize, nu mai stai cu sufletul la gura. Obisnuinta… Toate micile gesturi care conteaza enorm. Dar da, e complicat sa depasesti momentul in care pasiunea dispare. Eu, cand mi s-a intamplat, eram foarte mica, si recunosc ca m-a debusolat. Pentru mine dragostea e intensitate si ardere adanca. Mi-e greu sa o vad cuminte, curgand ca o apa lina. S-a vazut clar granita, la noi. Initial, eu mai plecam singura acasa, la 3000 km, aveam mai multa vacanta decat el. Altfel, noi eram modelul fuzional de cuplu, ochi in ochi, respirand cu aceiasi plamani, gandind cu acelasi creier. Dar plecam pentru ca aveam mai mult timp. Cand reveneam, ma lua de la aeroport si nu conta nimic, nici mancare, nici desfacut bagaje, nici macar dus, ne aruncam flamanzi unul asupra altuia. Ei, peste niste ani, la noi cam 5 au fost, ma lua de la aeroport, veneam acasa, sporovaiam, mancam, faceam dus, ne bagam in pat si abia apoi…. Si era reciproc. Evolutie. Transformari ireversibile, iremediabile. Implacabile. Si na, teoretic toti si toate stim teoria, doar ca practic, viata te duce in alta parte… la o cumintire, la o linistire, naiba stie cum s-o chema. Eu n-am trait-o prea bine, probabil nici el. Sigur ca stim toti teoria, si unii o si aplicam (eu una o aplicam, o aplic, o voi aplica, adica sunt mereu sexy – asta si pentru ca-mi place mie sa fiu asa, sa ma ingrijesc, sa ma imbrac, sa am tocuri, decolteuri, ciorapi interesanti uneori, nu imi neglijez partenerul, ma rog, si toate lectiile…

📌
0💬 read more

Prima data ca niciodata

19 décembre 2012

Niciodata nu e ca prima data. Nici in durere, nici in bucurie. Nici in victorii, nici in renuntari. Cu fiecare « prima data », betonam o particica de simtire. O resimtim intens, o consumam, dar in spatele ei ramane ca un loc cauterizat, chiar in spatele unei intense fericiri. Niciodata a doua oara nu mai e ca prima oara. Nici o palma nu mai e la fel de usturatoare atunci cand e a doua, fata de cum ai resimtit-o pe prima. Dupa prima data, intotdeauna te astepti. Nu mai e efectul de surpriza, dezvirginarea senzatiei… Asta nu inseamna ca nu ma regenerez de fiecare data, ca nu exista multiple « prime dati ». Nu, nimeni nu are monopolul asupra primei dati, a primului gest, a primei bucurii, a primei deceptii. In fiecare imprejurare, in fiecare poveste, alaturi de alti protagonisti, exista mereu o prima data. Dar exista o prima data si apoi…. restul datilor. Nu mai doare, in restul datilor, nu asa ca prima data. Nici nu mai e explozia… Iar asta, e si bine si rau. Bine, pentru ca se estompeaza. Rau, pentru ca eu sunt omul pasiunulor, omul lucrurilor fierbinti, prea putin pentru mine caldutele, alea da-ti-le oricui…. 🙂 Dar fiecare poveste si fiecare imprejurare are dreptul la o prima data…. 🙂 Prima data ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti.     share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
2💬 read more

Eternitatea nu exista

4 février 2011

Intr-un avion care ducea la Luxor, in Egipt, intr-o luna martie… Trebuia sa aterizam. Incepem coborarea, si stiam cum arata asta, am zburat de zeci, poate sute de ori. La un moment dat, dupa o lunga coborare, accelereaza, si plecam in sus, foarte brusc. Iar in avion se aude vocea pilotului care ne anunta ca la sol e furtuna de nisip, ca a incercat sa aterizeze, dar ca nu a vazut pista…. Nu a vazut pista… Si ca o sa mai incerce o data. Panica, tipete, plansete, oameni agitati, care vomita de teama. Urlete de fiara. Nu afirm ca mie nu mi-a fost teama. Mi-a fost. Dar eu la teama reactionez altfel, am constatat. Sunt tacuta, muta, nemiscata, imobila. Cine s-ar uita la mine ar crede ca nu-mi pasa. Nu mi se misca nici un nerv pe fata. Un sfinx. Asta nu inseamna ca in interior nu simt ceva…. dimpotriva. Dar nu ma exteriorizez. De fapt, eu ma exteriorizez putin in cazuri de mari dureri, mari bucurii. Ma exteriorizez in cazuri neimportante. Dar adevaratele dureri, ca si adevaratele bucurii, sunt mute. Asa ca taceam, nemiscata. Ce am gandit atunci? Atunci am gandit ceva important, cu adevarat. Eram cu el, si ne-am luat de mana. Nu ne-am spus nimic. Am tacut amandoi. Eu m-am gandit: “Ce bine ca suntem amandoi. Macar nu va supravietui nici unul celuilalt. Daca trebuie sa se petreaca ceva, vom fi impreuna.” Eram un cuplu de genul fuzional, incat mi-ar fi fost ingrozitor de greu sa ma gandesc ca unul va putea sa existe fara celalalt. Pilotul a incercat din nou, si a aterizat, caci daca nu ar fi, nu s-ar povesti (adica nu as fi aici, ca sa scriu). La sol, in aeroport, un pic buimaci, ne-am vorbit prima data. Acela a fost unul din momentele magice ale vietii mele, care-mi jaloneaza parcursul; efectiv m-am simtit tulburata cand m-a intrebat: “Stii la ce m-am gandit in acele momente?” “Nu, spune-mi.”, am spus eu, incercand sa ma bucur de primul dialog, de « dupa ». “M-am gandit ce bine ca suntem impreuna si daca e sa ni se intample ceva, ni se intampla amandurora“. M-a tintuit pe loc acest lucru. M-a curentat. A fost unul din momentele cele mai puternice ale anilor pe care i-am trait de cand m-am nascut si pana azi. Intens si important, mai important decat orice declaratie, decat orice dovada. A la vie, a la mort. Gandiseram exact acelasi lucru in acelasi moment, si inca un lucru extrem de important. Care ne implica vietile. Iar in calatoria aceea in Egipt, implineam 5 ani de relatie, nu era doar focul pasional al inceputului, partea aceea de nebunie. Asa ne iubeam noi… si a la longue. Intens, extrem, pana la capat. Ei bine, stiti care e lectia de viata desprinsa de aici?… nimic nu e etern. Chiar nimic. Nu exista eternitate, pur si simplu, chiar daca noua, sarmani muritori, ni se pare ca o strangem in brate cateodata, si ca o privim in ochi. Iluzii. Eu cred…

📌
4💬 read more

Va anunt eu

26 février 2010

Stiu ca tineti la mine. Mi-ati aratat-o, am simtit-o de cateva ori, de multe ori, cateodata… Stiu ca din grija fata de mine (putinii care stiti situatia), ma intrebati daca mi-a trecut. Nu, nu mi-a trecut. Sunt un pic mai bine, sa zicem. Pentru ca, oricum, in punctul in care eram, nu puteam sa o iau decat in sus. Insa nu, nu mi-a trecut. Cum mi-ar fi putut trece atat de repede? Daca mi-ar fi trecut, inseamna ca n-ar fi existat, ca as fi facut afirmatii hazardate, ca m-as fi aruncat in enunturi gratuite. Va rog, nu mai intrebati daca mi-a trecut. Nu are cum sa-mi treaca atat de repede. Ce am spus eu atunci, ce am gandit si simtit eu, era (este) complet adevarat. Total. Nu am spus nimic gratuit.   Si nu poti sa spui lucruri pe care le simti atat de profund, si nu poti sa simti lucruri din acelea, iar dupa o luna « sa-ti treaca ». Sau ai vorbit aiurea… sau nu stii ce spui, sau nu stii ce inseamna, sau nu esti serios. Nici nu conteaza, oricum, nu e cazul meu (niciunul din acestea). Si el spunea ca spera ca focurile aprinse repede sa se consume la fel de repede. Dar si el se insela. Poate ca nu-i de mirare, nu ma cunoaste prea adanc. Nu-mi stie intensitatea. Nu-mi stie trairile, abisurile, capetele fara capat, de dincolo de capat. Nu-mi stie anii de abstinenta in circumstante sufletesti asemanatoare. Oricum, nu conteaza. Nu din prisma lui.   Concluzia: cu mult drag va rog (desi, repet, stiu ca o faceti din prietenie si din grija fata de mine) nu ma mai intrebati: « Mirandolina, nu ti-a trecut? ». Nu, si va mai dura ceva timp. Cateva luni… cativa ani… habar n-am cat. Am zis: mana mea e intinsa. Si a ramas intinsa. Si e in continuare intinsa. Va mai dura. Va anunt eu. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
2💬 read more