lesin

Niste randuri scrise de cineva inspirat de postarea mea: senzatii melodice. <<ziceai « mi-e un pic rau cand vad melodia asta » si ti-am scris ceva. Starea de gratie este aproape un lesin, asa cum fericirea poate da in lacrimi si doar un fir subtire o tine de nori sa nu cada pe pamant din clipa ei vesnica. Pe varful muntelui frumusetea da ameteala, dar in ea se oglindeste prapastia. Daca intorci oglinda in care vezi norocul si inceputul zilei tale, in spatele ei vei descoperi ca e un strat de smoala peste unul de argint. Iubirea se naste din ea insasi, nu din altceva. Si asta e sansa noastra. Nu regretul. Zborul isi sprijina aripile pe un gol mare pentru ca e altceva. Si astfel populeaza cu aripi tot aerul. Un cantec se si vede … Demult, ochiul si auzea ce vedea, iar urechea si vedea ce auzea, asa cum poetul vedea stelele batand in lac. Lumina are degete si sunet de clopot. Sunetele sunt infasurate in lumina si lumina suna ca o trompeta. Este nebunie doar pentru cine nu a simtit, in stare de gratie fiind, acea existenta care aici este doar intuita prin sinestezia simturilor. Acesta este scurtul lesin al unei stari de gratie.>>(V.G.) Multumesc adanc, V.G.  Da, am spus, recunosc, « mi-e un pic rau cand VAD melodia asta ». Pentru ca da, ce-mi face rau este sa o vad.… De ascultat nu, n-o ascult. O vad. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Acum ceva vreme, hoinarind prin librarii, observasem o colectie de carti, scoase de editura Art: « Primii mei blugi », « Prima mea betie », « Prima mea dezamagire in dragoste ». Nu cred ca autorii colectiei au prevazut o carte numita « Primul meu lesin », dar eu propun sa scriu aici prima nuvela din aceasta culegere de « prime experiente »… Nu mi-as fi dorit neaparat sa scriu aceasta povestire, dar… Pana la varsta asta nu am lesinat niciodata.  Indiferent cat am tras de limitele corpului meu, cat am abuzat de tot. Nu am lesinat nici dupa 4 zile de nesomn. Nici dupa 4 zile de nemancare. Nici la 67 de grade, in desert. Nici la suparari mari, nici la coarda intinsa a resurselor mele fizice. Ma stiu rezistenta si puternica. Chiar eram sigura ca nu pot sa lesin. In sensul ca nu am fost foarte prudenta, am trait extrem si destul de periculos, si daca nu am lesinat toti anii astia, nici nu credeam ca se poate intampla. Am dormit pe pamantul gol in Maroc. Am dormit in cort, langa scorpioni. Am condus ore intregi, in conditii extreme. Am muncit cate 20 de ore pe zi in proiecte importante, fara somn, fara mancare… Pur si simplu eram convinsa ca nu pot, ca nu stiu sa lesin. Ieri am inaugurat… Evident, involuntar. Eram la veterinar, in cabinet. In perioada asta am niste suparari foarte mari, lungi, importante si acumulate. Tinute in mine, in general. Am oameni din familie bolnavi, dusi cu salvarea, internati la spital, catelul bolnav de 10 zile, probleme profesionale, probleme de sanatate ale mele (am stat 10 zile cu falca umflata), probleme sentimentale. (insiruire arbitrara, nu in ordinea importantei). Eram la veterinar, si il tineam pe Zorro, care ma privea cu ochisorii lui atat de incarcati de dragoste, suferinzi, rugandu-ma parca sa il fac bine. Doctorita il sonda. Am inceput sa vad cheaguri de sange… Nu stiu cum sa explic, dar in acel moment, mi-au venit in minte toate lucrurile pe care le traversez in acest moment. Toate durerile, toate pierderile, toate absentele. Toate locurile goale. Toate prapastiile. Am simtit ca mi-e rau. Mi-am schimbat putin pozitia. Mi-am scos niste batiste din geanta. Vroiam sa ma asez, dar imi era rusine sa ii spun veterinarului sa se intrerupa. Eu eram stapanul cainelui, trebuia sa stau acolo. Probabil ca daca ma intrerupeam atunci si ma asezam pe scaun, ar fi fost in regula. Dar nu am spus nimic, contand pe faptul ca sunt puternica fizic. Si apoi nu mai stiu nimic. Dar absolut nimic. Ca un vid, ca o perdea neagra. M-am trezit (nici nu stiu dupa cat timp), in fund, pe jos, sprijinita de perete, cu cele trei femei in jur care-mi dadeau palme si ma udau, si incercau sa-mi dea sa beau apa dintr-o canita de cafea. Mi-a fost infiorator de rusine, m-am simtit penibil, am incercat sa ma ridic imediat. Nu am reusit. M-au rugat sa mai stau pana-mi revin, sa nu incerc sa ma ridic prea repede.  M-am speriat ingrozitor. M-am speriat pentru ca era prima data,…