lumea asta

Am tendinta (atat de omeneasca!) de a cauta sa inteleg de ce se intampla unele lucruri in viata. Dar poate ca am aceasta tendinta dusa chiar la extrem. Simt cateodata ca am nevoie neaparat sa inteleg, ca sa pot pasi mai departe. Si, uneori, nu e nimic de inteles, sau este, dar nu se poate intelege, sau din diverse motive, trebuie sa abandonezi ratiunea pura, analitica, stricta, pentru a privi in fata, spre zilele urmatoare, spre viitor. M-am surprins azi dimineata, spunand atat de intelept cuiva care se blocase pe a afla de ce s-a intamplat ceva, urmatoarele lucruri: « Ideea e ca nu mai conteaza de ce. A discuta in continuare despre asta e cel mult, arta de amorul artei. Nu mai are importanta de ce s-a intamplat. Conteaza ca s-a intamplat. Blocarea pe chestiunea de ce e ceva extrem de neconstructiv. » M-am dat un pas in spate si am remarcat cat sunt de inteleapta si de temperata. Ar fi minunat sa pot sa si aplic asta in viata mea. Pentru ca recunosc, si eu ma blochez, si vreau sa cuprind totul cu mintea, si nu pot trece mai departe, si ma doare, si incerc sa inteleg cu cerul si pamantul. Si… e amar. E si asta o lectie. Sa intelegi ca nu poti intelege orice. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Una din principalele probleme cu care m-am confruntat aici, la intoarcerea in societatea aceasta, a fost aceea ca oamenii nu au obiceiul sa spuna ce vor, si nici sa spuna ce nu vor. Oamenii nu spun ce vor pentru ca spun alte lucruri, si asteapta sa intelegi tu ce vor. E un intreg limbaj codat care contine tot felul de chestii alunecoase, jongland intre ce spun eu, ce trebuie sa intelegi tu, sau ce ma astept eu sa intelegi tu. Si ce deduc eu din ce spui tu. Nu sunt de acord cu asta. Am trait intr-o tara relativ normala la cap, matura. Ei bine, in tara aceea matura, am invatat sa spun ce vreau, si sa ascult ce vor ceilalti. Dar sa o aud de-a dreptul, nu sa deduc din tot felul de sarade sau ghicitori. Nu sa orbecaiesc intrebandu-ma: Daca a spus asta, eu ce trebuie sa inteleg? Stiu, aici e tara in care trebuie, mai ales ca femeie, sa te dai « mimoza », sa refuzi, ca sa nu pari o femeie usoara. Ceea ce e stupid. Pentru ca in ochii, mintea si inima unui barbat matur, nu esti o femeie usoara daca stii sa spui da, atunci cand esti intrebata. Sau nu, dupa caz. Oricum, sa spui ce vrei. Intr-o societate evoluata zic. Si ma astept ca si aici sa fie la fel, macar la o anumita patura sociala… oameni mai elevati, inteligenti, cultivati. Refuzul « de forma », doar ca sa nu pari usuratica, nu foloseste la nimic. E chiar stupid. Refuzul de forma nu are nimic cu usuratatea. Spun asta din pielea unei fete care a fost chiar mult prea cuminte. De fapt, infiorator de cuminte, spre bleaga. Am fost cumintica si invatam bine la scoala (premiul intai pana in clasa a 12-a, 10 la bac la mate si fizica)… Nu am avut prieten, si nu ma interesa aspectul acesta. M-am indragostit la 18 ani de cel care mi-a devenit si sot, si nici ochi n-aveam sa vad macar ca exista alt urmas al lui Adam pe lume… timp de 7 ani. Si ar fi putut dura 70 de ani, fara anumite intamplari… Ei, asa, cumintica si cu dorinta de a invata, am ajuns in societatea cealalta. Eram diferita de ei, si prin felul de a ma imbraca, eram ca iesita din pension 🙂 Acolo, in societatea aceea mi-am format stilul de imbracaminte foarte sexy, pe care il am si azi, si pe care il voi pastra toata viata. Acolo am invatat ca e normal sa spun ce vreau (instinctiv;  a fost de fapt o lectie pe care eram pregatita sa o primesc, pentru care eram permeabila, care se potrivea structurii mele ca individ, felului in care sunt construita). Si asta nu are nimic de a face nici cu cumintenia, nici cu loialitatea, nici cu fidelitatea. Nici cu alte lucruri. Poti sa fii integra, retinuta, fair, poti sa fii loiala, chiar daca spui ce vrei. Chiar daca stii sa exprimi ce vrei. Asta nu te face nici mai putin feminina,…

Stiu ca Dumnezeu exista. Am stiut (crezut) intotdeauna, si n-am cerut demonstratii, si n-am avut indoieli, si n-am asteptat semne. N-am fost ca Arghezi, sa incerc sa am dovada palpabila… « Pentru credinţă sau pentru tagadă, Te caut darz şi fără de folos. Eşti visul meu, din toate, cel frumos Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă. […] Singuri, acum în marea ta poveste, Rămân cu tine să mă mai măsor, Fără să vreau să ies biruitor. Vreau să te pipăi şi să urlu: “Este!” » Am stiut ca este… Si desi n-am pretins si nici macar asteptat semne, saptamana asta le-am avut. Dumnezeu exista si ma iubeste, ma are in paza. Nu m-a lasat sa ma ticnesc. M-as fi stricat la minte usor saptamana asta, as fi luat-o razna fara indoiala. Nu m-a lasat, nu mi-a permis. Mi-a trimis in fiecare zi, in fiecare seara pe cineva, care sa-mi fie aproape, sa ma tina alaturi, sa ma asculte, sa-mi mangaie metaforic tamplele, sa ma insoteasca in drumul anevoios printre ore, catre ziua de maine, catre ziua urmatoare, catre senin. Nici daca as fi ticluit lucrurile, ele nu ar fi iesit asa cum au fost. Pur si simplu perfecte, inchegate. Nici daca as fi facut un program amanuntit cu persoane si confirmari (si Dumnezeu stie cat urasc programele facute inainte, si lucrurile prea indelung planuite!), nici daca as fi planificat ora cu ora, zi cu zi, nu as fi reusit asta. In fiecare zi, cineva (una sau mai multe persoane- uneori surprinzatoare, neasteptate aparitii – sau reaparitii in viata mea), mi-au acompaniat orele lungi, orele grele, mi-au fost pavaza. M-au impiedicat (in mod constient sau inconstient) sa ies in decor. Sunt sigura ca unii din cei pe care Dumnezeu mi-i i-a trimis alaturi, nici nu stiu cat de mult au facut pentru mine. Pentru ca nu le-am spus. M-am multumit sa ma bucur ca traiesc. M-am multumit sa ma bucur ca exista acele momente, si sa inteleg rolul si rostul fiecarei clipe. Sa inteleg rostul adanc al prezentei de langa mine. Atatia oameni care m-au insotit de-a lungul anevoiaselor minute, tot atatia ingeri pazitori. Saptamana aceasta am avut mai multi ingeri pazitori decat mi-as fi putut vreodata imagina ca ma vor apara. Ingeri pazitori care au stat pavaza, poate chiar involuntar, nestiind ce rol au in acel moment, si de ce sunt acolo. Important e ca au fost. Ei au fost, eu traiesc. E deja bine asa. E deja mult. Multumesc. Nu sunt inca la liman, nu sunt inca in senin, dar stiu ca nu sunt lasata de izbeliste. Stiu ca nu-s a nimanui.  Ma inclin in fata voastra si da, recunosc, stiu. Cineva acolo sus ma iubeste si ma apara. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Prietenia este intotdeauna un sentiment reciproc. Dragostea, nu. Eu nu pot fi prietenul tau, daca tu nu esti prietenul meu. In schimb, te pot iubi, chiar daca nu ma iubesti, si ma poti iubi, chiar daca nu te iubesc. Prietenia este un schimb, nu in intelesul pragmatic materialist al lucrurilor. Este o daruire sufleteasca spre o alta fiinta, care se daruieste si ea sufleteste. « Prietenul la nevoie se cunoaste« , spune un proverb romanesc. Nu stiu daca la nevoie, dar clar ca « prieteni de circumstanta » sunt cu tonele. Adevarati prieteni, care sa planga cu tine si sa rada cu tine, care sa aiba emotiile tale, care sa iti fie pur si simplu alaturi, chiar daca nu esti in toane bune, chiar daca nu esti vesel, chiar daca ai probleme, sunt putini. Iar acela este un sentiment cu dublu sens. Nu poate fi cu sens unic. Pentru ca unei persoane care iti deschide sufletul in felul acela, care te primeste inauntrul fiintei sale si te adaposteste de rele, nu ai cum sa nu-i deschizi sufletul la randul tau. Intre prieteni nu exista nici datorie, nici orgoliu. Nu exista datorie in prietenie, exista numai altruism, ajutam doar pentru fericirea celuilalt, pentru a-i vedea zambetul si ochii luminosi. Pentru ca prietenii sunt facuti ca sa ingaduie. Pentru ca prietenii sunt facuti sa inteleaga. Pentru ca prietenii sunt cei cu care ne putem permite sa fim adevarati, sa fim noi, sa nu mai tinem cont de o intreaga spoiala sociala. Pentru ca langa prieteni putem plange, putem injura, putem izbi cu pumnul in masa, putem aparea fara farduri. Pentru ca putem ridica ochii spre prieteni fara a avea nevoie sa ne transformam privirea, pentru ca le putem vorbi fara sa ne calculam cuvintele. Nu avem nevoie sa ne prefacem, sa respectam conventiile sociale, sa fim politicosi. Pe prieteni ii putem privi in ochi fara sa avem nevoie de disimulari. Pentru ca prietenii ne iubesc asa cum suntem, fara machiaj, fara tertipuri, pentru ca prietenii ne suporta si le suntem dragi asa cum suntem, naturali. Si tocmai de asta le suntem dragi, pentru cum suntem cu adevarat. Si ei noua, de asemenea. De altfel, adesea, tocmai cu cei dragi suntem mai tiranici. Stiti de ce? Acumulam tensiuni, enervari in exterior, de care mediul profesional sau social in care evoluam nu ne permit sa ne eliberam, pentru ca trebuie sa ramanem calmi, sa pastram aparentele, sa pastram conventiile, sa zambim si sa ne stapanim. Si nu le eliberam decat fata de cei dragi, pentru ca stim ca putem sa facem asta. Pentru ca cei dragi (si carora le suntem dragi), ne inteleg si nu ne condamna, nu se supara. Pentru ca ne inteleg.    Dragostea, in schimb, este ceva mult mai personal, mai putin legat de notiunea de « schimb », de notiunea de exterior. Adesea iubim imaginea unei persoane care poate fi chiar departe de adevarul acelei persoane. Iubim reflectia in interiorul sufletului nostru a acelei persoane. Iar faptul ca nu ne iubeste, nu ne poate impiedica sa iubim. Am fost de multe ori in situatia persoanei iubite, fara…