lumea asta

A fost odata (nu ca niciodata), un gradinar si o floare. Un gradinar atent, priceput, intelligent. Un om pe cinste. Una dintre virtutile mari ale acestuia era rabdarea. Si mai era o floare. Frumoasa, iubitoare de soare, colorata, vesela, deschisa spre lume. Gradinarul mai ingrijise si alte flori, le culesese pe unele din ele, acestea ii insotisera zilele si ii insufletisera interiorul, inveselindu-i viata. Floarea, la randul ei, mai vazuse perindandu-se si alti gradinari. Toate felurile de oameni: mai repeziti, mai atenti, si mai tineri, si mai batrani, iscusiti sau invatacei, veseli sau tristi. Unii o atinsesera in treacat, altii ii smulsesera chiar cate o petala. Ea trecuse mai departe, regenerandu-se sub mangaierea soarelui si adierea vantului. Fusesera si nori care ii umbrisera existenta, dar trecusera, lasand loc soarelui, linistii, seninului. Vazuse multi gradinari, dar acesta era altfel. Floarea ii simtea sufletul bun si o bucura fiecare minut al prezentei lui, din tot sufletul sau de planta. Si lui ii placea in mod deosebit aceasta floare. In fiecare dimineata si seara trecea pe langa ea, o uda, ii vorbea, o privea. O admira, dar nu indraznea sa o rupa ca sa si-o aduca in casa. Nu indraznea, de fapt, nici macar sa o atinga. Dar isi facuse un ritual din a veni langa ea dimineata si seara. Era o bucurie ca o stia acolo. Ca un fel de religie. Nerostita. Fara carti si biserici. Floarea isi dorea enorm de mult ca el sa fie acela care sa o culeaga. Se visa in casa lui, intr-o vaza, la lumina, insotindu-i zilele si noptile, acompaniindu-i serile si diminetile, fiind alaturi de el la toate izbucnirile sale de ras, dar si la tristetile sale. Si floarea stia ca frumusetea, vitalitatea si culorile sale, pot estompa aceste tristeti ale gradinarului, le pot imputina, pana a le face aproape sa dispara complet. Il privea in fiecare zi, dimineata si seara, cand el venea sa o admire si sa ii vorbeasca. Incerca sa ii dea de inteles ca s-ar lasa culeasa, ca si-ar dori cu ardoare asta. Isi desfacea petalele intr-un mod special, cu dedicatie, inspre el, isi inclina tulpina si ii frematau frunzele. Catre ceilalti nu manifesta defel acelasi fel de atitudine, ba chiar imprumutase niste spini de la un trandafir alaturat din aceeasi gradina pentru a-i trata pe cei mai obraznici atentatori. Dar zilele treceau, egale cu ele insele, si nimic nu se intampla. Ritualul intalnirilor zilnice, dimineata si seara, schimburile sagalnice de semne, reciproce. Dar atat. Floarea visa la momentul cand el o va culege si o va duce alaturi de el. Isi proiecta in minte toate momentele de fericire de dupa. Stia ca il va lasa sa ii mangaie usor petalele moi, una cate una, intai cele exterioare, si apoi, cele interioare, pe masura cunoasterii. Stia, simtea, ca se va desface cu senzualitate in fata lui, asa cum nu se desfacuse in fata nimanui altcuiva. Il va lasa sa ii vada si sa ii exploreze interiorul, miezul. Ii va oferi culorile si…

Muncitorii bulgari sunt mai civilizati decat muncitorii romani. Desigur, probabil au facut la fel de putine studii. Desigur, muncesc cu carca. Dar il faut de tout pour faire un monde, si avem nevoie de ei, iar eu respect oamenii care muncesc. Asta ca sa stabilim din capul locului ca n-am niciun fel de dispret sau apreciere negativa la adresa muncitorilor, din indiferent ce tara provin. Insa am remarcat ca muncitorii bulgari sunt mult, muuuuuult mai civilizati decat cei romani. Am trecut zilele acestea de mai multe ori printre palcuri de muncitori, pentru ca, fiind luna mai, sunt inca multe hoteluri in constructie sau renovare. Eram, ca la mare, imbracata in pantaloni scurti, si tricou cu bretele. Cand i-am vazut pe primii in zare, am avut o teama si o neliniste in suflet, caci stiu cam cum se intampla in Romania in asemenea circumstante (si fara sa fiu in pantaloni scurti- poate doar o armura ar ajuta la ceva, si inca, nu-s sigura!). Fluieraturi, tipete, propuneri si remarci deplasate (asta ca sa raman decenta in descrieri). Ei bine, la bulgari nimic. Oamenii-si vedeau de treaba. Si asta a fost de fiecare data, nu o intamplare disparata. Chestia asta mi-a trezit un respect enorm. Si ei sunt oameni, si ei sunt barbati, si nu cred ca eu sunt mai putin atragatoare dupa ce trec granita. Probabil se uita, dar nu se manifesta ca si cum acum ar fi coborat din copaci. Romanii sunt niste primitivi isterici. Se comporta de parca ar fi coborat acum doua minute din copac, sau ar fi iesit la lumina din vreo pestera de curand, si cand vad o femela corespunzatoare nu stiu decat sa gafaie, sa grohaie si sa arunce cu ghioaga. Suntem pierduti si nici ca ne mai facem bine. I-am privit zambitoare si cu admiratie pe muncitorii bulgari pe langa care treceam. Ba chiar, le-am suras. Ceea ce ar fi sinucigas in Romania, unde trebuie sa ma uit fix oriunde altundeva, sa evit privirile, sa ma fofilez, sa ma fac mica. Bulgarii mi-au trezit admiratie. Si nu erau nemti, nu erau suedezi, nu erau japonezi. Erau bulgari, da? Cei de care radem noi. Suntem idioti, n-avem voie sa radem.  Au 100 de ani de civilizatie in plus. Si tot atatia de savoir vivre. p.s. Pe cei care sunt revoltati de postarea asta dintr-un asa zis “patriotism”, ii rog sa se uite mai atent in jur pe strazi in Romania, sa-si intrebe surorile, prietenele, sotiile cum sta treaba. Masculii care se simt lezati de postarea aceasta pot sa dispara din jurul meu si din viata mea. Nu-s feminista, ba chiar sunt un pic impotriva feministelor (am zis asta mai demult, nu mai argumentez iar), dar aici e vorba de altceva. De civilizatie, respect si de un fel de a trai la care nu cred ca vom ajunge prea curand. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on…

« Ca orice lucru pe lumea noastra mica, si feisbucu are ciudateniile lui… mi-am facut cativa prieteni virtuali, si am pierdut cativa « prieteni » care pana nu demult erau cat se poate de reali… tuturor celor care (inca) ma mai suportati in lista voastra, va multumesc!«  Aceasta exclamatie a unui prieten de pe Facebook (se va recunoaste el) m-a facut sa reflectez si sa imi precizez in minte niste ganduri pe care le aveam mai demult, insa mai putin structurate, si inca neasternute pe hartie (ecran, evident!). Pe Facebook am mai multe feluri de prieteni (de fapt, hai sa facem o conventie, sa ii numim conexiuni, sau amici- prietenia ramanand pentru mine o relatie pe care o respect si n-as demonetiza-o cu buna stiinta folosind acest cuvant in mod gratuit).  Deci am mai multe feluri de amici: – Cei care ma cunosc din viata reala (mai bine, mai putin bine, din viata privata sau din viata profesionala). Acestia se divid ei insisi in doua: 1. cei care ma cunosteau foarte bine, si in cazul acesta FB nu le-a adus nicio surpriza in ceea ce ma priveste, poate doar ocazia si modul de a putea sa ma urmareasca si sa stie ce fac, ce gandesc, ce simt, ce ma bucura si ce ma enerveaza in timp real fara sa-mi dea telefon. As numi asta « beneficiul directului ». Cateodata consider ca FB e ca un soi de forum, dar personal. Fiecare cu forumul lui. Unde lansezi teme de discutie, vine lumea, isi da cu parerea, interactioneaza. Sau e ca un canal TV personal interactiv. Te uiti cat iti place, fara a deranja emisia, poti zappa la canalul altei persoane, te poti intoarce la canalul primului daca incepe o emisiune interesanta, etc. Va imaginati extensiile acestei metafore, nu mai detaliez. 2. Cei care ma cunosteau mai putin (cunostinte din viata privata cu un nivel de apropiere mediu, sau cunostinte din viata profesionala, cu care lucrurile au ramas cantonate in latura profesionala), pentru care FB-ul a fost ocazia de a vedea mai mult din mine, de a descoperi si alte laturi, de a schimba unghiul. Dintre acestia, unii au fost placut surprinsi, si ma plac. Altii au zarit in mine lucruri nebanuite de ei inainte… Pe acestia, nu-mi pare extrem de rau daca i-am pierdut. Poate suna ciudat. Dar eu tin la autenticitate. Si daca eul meu profund, adevarat, ii sperie… usa e acolo, un pic mai la stanga, va rog, si aveti grija, n-o trantiti iesind. N-am pierdut nimic. Nici ei, nici eu. Ba chiar am castigat. Ocazia de a nu pierde timpul. E pretios, pentru fiecare dintre noi. – Cei care nu ma cunosc deloc in real si care, dintr-un motiv sau altul au dorit sa intre in lista mea (atunci cand a fost cerinta lor), sau au acceptat sa intre in lista mea (atunci cand eu am dorit asta). Am mai scris, sunt destul de selectiva, si asta nu pentru ca sunt vanitoasa, ci pur si simplu pentru ca am cam vazut ce se putea…

Ma incerca acest subiect de ceva timp, dar valtoarea ultimelor saptamani nu mi-a permis sa ma concentrez si sa imi strang gandurile. Si iata ca s-a nimerit (intamplator? sau poate nu), sa ajung sa scriu aceasta postare in Saptamana mare. Cu tot respectul datorat, si aruncand o privire cuviincioasa catre lume si absolut respectuoasa catre subiectul abordat, am sa spun asta: nu pot sa incuvintez, oricat de toleranta as fi, oricat de crestina si de buna as fi, la postul de dragul postului. Nu pot intelege cu niciun chip oamenii care tin post ca sa se achite de o datorie, nu din convingere.(oricum am o problema cu oamenii care nu fac lucrurile din convingere si din tot sufletul). Si nu pot intelege nici atat oamenii care tin post crezand ca acele zile (eventual saptamani) de post ii rascumpara. Ca ei in rest pot fi rai, pot minti, pot insela, pot injura, pot barfi, pot dori raul aproapelui, insa daca vor tine cuminti acele zile de post, vor fi din nou albi, imaculati, ca noi, spalati cu Dero 99 de pete. Si dupa post, ghici ce? O iau de la capat, cu acelasi comportament… asteptand urmatorul post. Ei bine, cu asta nu pot fi de acord. In cazul in care ai decis sa fii asa, umila mea parere de om este ca postul tau e degeaba. Postul nu salveaza nimic, in unele cazuri. Indraznesc sa afirm cu toata puterea ca postul nu reface totul. Am depasit vremea cand se cumparau indulgente… si ipocrizia bisericii din acea epoca. Nu ne putem cumpara o constiinta curata prin post, daca a noastra constiinta este incarcata cu de toate. Eu vad altfel credinta… Poate mai putin dogmatic, dar imi place sa cred ca o vad adevarat, uman. Eu cred ca e mai important sa incerci sa fii mai bun in fiecare zi, pe cat de mult poti, decat sa te abtii de la carne si alte chestii 40 de zile (sau o alta durata), si apoi sa fii oribil, mincinos, rau, inselator. Eu cred ca e mai util sa fii constient in fiecare zi de ceea ce faci. Sa incerci pe cat posibil sa faci bine in jurul tau. Sa eviti sa faci rau. Sa te opui lucrurilor rele. Sa iei apararea celui slab. Sa dai fara sa astepti sa primesti. Nu cele 40 de zile (chiar si de cateva ori pe an), fac din tine un OM, daca nu esti om. Daca nu esti om, prin post nu aranjezi nimic. Postul nu este o negociere cu entitatea suprema. Postul nu poate fi un targ cu Dumnezeu. Dumnezeu nu te poate ierta si nu-ti poate sterge cu buretele relele facute, gandite, schitate si toate datoriile cu care iti e incarcata constiinta si trecutul, pentru ca tu sa te apuci mai cu spor sa umpli rabojul sau tabla care-ti e alocata, asteptand postul urmator, cand iarasi vei fi iertat, caci esti un bun crestin si postesti dupa canoane, nu-i asa? Pledez din tot sufletul pentru constiinta si pentru responsabilitate si asumarea faptelor…