lumea asta

Scuturata oarecum de oameni care-mi asteapta intrebatori urmatorul articol (uf, ce responsabilitate, la care chiar nu ma asteptam!) rusinata oarecum de faptul ca ma las coplesita si luata prin surprindere de viata, de faptul ca nu-mi mai gasesc timp (mai degraba stare, de fapt) sa scriu, [nu scriu eu acum lucruri mult mai importante si personale decat blogul….hm], de faptul ca nu mai deschid usi, de faptul ca functionez pe minim (si mi-e atat de putin caracteristic asta), m-am decis sa scriu. Macar atat, ca inceput. Vedem cu restul, dupa.   Subiecte am, chiar si cand nu scriu (sunt o fantana de subiecte, ele parca-mi izvorasc din tample, imi tasnesc din mijlocul fruntii), nu prea stiu cum e sa n-ai subiecte, asa cum remarcam ieri ca nu stiu ce e plictiseala. Am tone de subiecte care se invart in capul meu, in jurul meu, in locurile prin care merg. Am subiecte care se agata de mine, subiecte pe care le iau in mana, le cantaresc, le las sa cada, le alung, ele revin, le aman, dar se invart in jurul meu… Ok, sa le pun intr-un joben imaginar, ca biletele cu numar si sa fac extragerea… Care iese? Feminismul. Feminismul, sau mai degraba parerea mea despre feminism, pentru ca mi-a purtat noroc ieri (parerea). Nu ca n-as fi spus ce cred, dar a picat bine asa. Ei bine, eu sunt anti-feminista. Da, stiu, suna dur, si o sa-mi atrag niste injuraturi de la femei 😉 Le primesc, asta e. Nu scriu ca sa ma iubeasca lumea, cred ca am mai spus, scriu ce cred si ce simt. Nu va place, ok, e o lume libera. Dar, cum remarca bine cineva, lumea tot ma iubeste 😉 Poate anti-feminista e un pic cam dur exprimat. Sa zicem mai indulcit, renuntand la anti-feminista. Deci nu sunt feminista. Feminismul pur si dur, cu derivele si extremele lui. Dintotdeauna, de cand ma stiu, mi s-a parut o pura idiotenie ideea de egalitate intre sexe. Egalitate cum, de ce, cand? Egalitate in ce fel? Eu cred, contrar ideii de egalitate, in complementaritate. Nu suntem, nu putem fi, nici azi, nici maine, egali. Suntem complementari, perfect complementari. Ca doua piese de lego care intra perfect una intr-alta. Cum sa fim egali cand Dumnezeu nu ne-a facut egali? Cum sa fim egali cand avem constitutii diferite, feluri de a fi diferite, preocupari diferite? Cum si de ce sa fim egali? Cum sa fim egali cand eu nici macar cu celalalte femei nu sunt egala? Indivizii, indiferent de ce sex, sunt diversi, diferiti, multipli. Cum sa fim egali? Suntem complementari si e perfect asa. Ah, sigur, da, egalitate, dar egalitate de sanse, egalitate de tratament in munca, in societate, asta da. Dar egalitate perfecta intre sexe… ce prostie imensa! Bine, lasam la o parte derivele feminismului in societatile occidentale, revenind la a noastra, mioritico-balcanica, da, poate ca aici ar avea sens o miscare feminista. Dar nici aici nu o pot vedea cu ochi buni. Si mai e ceva, o nedumerire de-a mea de ani buni. Daca femeile in societatea romaneasca sunt nemultumite de…

Un comentariu care mi-a fost adresat  zilele trecute m-a facut sa-mi pun sincer intrebarea: oare suntem cine credem si stim ca suntem sau suntem cum ne vad ceilalti? Suntem ceea ce credem despre noi sau suntem cumva asa cum ne definesc ei, cei din jur? Care e adevarul asupra personalitatii mele? Sunt eu, asa cum ma cred si cred ca ma stiu, sau sunt de fapt imaginea mea in fata altora? Atunci cand aceste doua imagini sunt alaturate si destul de asemanatoare, diferind doar prin lejere scrijelituri, prin creionari mai mult sau mai putin miscate, mai mult sau mai putin apasate, nu e o problema. Insa atunci cand imaginile sunt diametral opuse, cand una din ele este perfectul negativ al celeilalte, ce suntem de fapt? Sigur, poti fi tentat, intr-o rabufnire de vanitate si de amor propriu, sa afirmi sus si tare ca te cunosti mai bine decat oricine, si intr-o anumita masura este adevarat, avand asupra ta insuti unghiurile de viziune cele mai potrivite. Insa cei din exterior traiesc si interactioneaza cu cel pe care cred ei ca-l cunosc, nu cu cel care stii tu ca esti. Persoanele din jur ne trateaza potrivit lucrurilor pe care le inteleg si cred ca le stiu, despre noi. Nu ne pot trata asa cum credem noi ca suntem, decat daca ce credem noi despre noi este impartasit si de ei, macar intr-o masura preponderenta. Cateodata, descoperirea diferentelor dintre imaginile unei persoane (cea interioara si cele exterioare), reglarea acestora prin suprapunere si oscilari repetate, inverseaza polaritati, bulverseaza lumi, darama statui, subrezeste sisteme de valori instituite pe credinte despre ceilalti. Fragmentul de comentariu care m-a facut sa reflectez la aceste lucruri este urmatorul, al unui prieten, adresat mie: « WHAAAAAAT?!?!?!?!? Pai ma faci sa ma simt ca lovit cu scandura peste fata in timp ce mergeam linistit pe strada! Stii ideea ca, ceva ce a spus un om intr-o doara, intr-un grup anume, intr-un context anume, poate sa fie luat de bun de altul si sa-si croiasca un drum in viata pe ideea aia, luata din zbor? […] si tu ne-ai lasat acolo intr-un tarziu, zicand ca pleci pentru ca « mai bine sa dorm acum, decat sa regret mai tarziu ». Ma rog, citez din memorie, nu este mot-a-mot. Si in fiecare noapte in care ma culcam mai tarziu decat trebuie (si au fost muuuulte) imi rasuna in cap ideea asta, ca in loc sa dorm cat sunt tanar, stau aiurea si o sa ma ofilesc inainte de vreme. Credeam ca stii tu ce stii… Ma rog, nu ca ai fi un mare guru al somnului (nu ma intelege gresit, stiu ca suna cam aiurea), dar macar pareai autoarea unei lucrari de genul « cum sa dormim sanatos – ghid practic in sapte pasi ». Ma rog, parea aiurea sa te intreb trosc deodata« auzi, tu cum dormi? cam pe la ce ore te culci in timul saptamanii? dar in wknd? » ca paream un stalker dintr-un thriller de groaza gen psycho 3. Iar acum imi dai peste cap sistemul de valori! Bai si…

Draga Mos Craciun, hm… asa se incepe, presupun, o scrisoare care ti se adreseaza, dar eu ma si inhib dupa aceste trei cuvinte, parca nu se cuvine sa fiu atat de intima cu tine, care se spune ca ai o asemenea putere. Stii, eu sunt respectuoasa, de fapt pierd timpul aiurea explicandu-ti cum sunt eu. Ma stii, asa cum ne stii pe toti, pe fiecare dintre noi, oamenii. Sunt emotionata, pentru ca e prima data in viata cand iti scriu. Nu ti-am scris in copilarie, si nu pentru ca nu credeam ca existi, dar pentru ca nu ma incuraja nimeni sa fac asta. E prima data si ma trec fiorii, e intr-un fel o dezvirginare, o dezvaluire, un miracol. Stiu, copil fiind, nu as fi resimtit-o asa. As fi fost prea concentrata pe camionul rosu pe care mi l-as fi putut dori (generic vorbind camion rosu), si prea frageda ca sa pot gandi restul. Chiar si acum, eu stiu ca tu stii ce ne dorim, fiecare dintre noi, fara banala scrisoare uzuala, lista respectiva. O scriu mai mult pentru prietenii mei si pentru cei din jur, care vor sa stie ce-mi doresc. Si totusi, sunt emotionata scriindu-ti. Intre timp, am scris tone de lucruri : lucrari la scoala, teme, extemporale, teze, am scris lucrari la facultate, memoriul de diploma, am scris articole in presa cu duiumul, si, nu in ultimul rand, ba chiar dimpotriva, am scris scrisori celor dragi din jur, si… am scris scrisori de dragoste. In acestea am pus sufletul meu intreg si inca ceva pe deasupra, fiecare din ele m-a secatuit si istovit, m-a redus la tacere, pentru a renaste din cenusa propriilor-mi chinuri, propriilor-mi senzatii, prin miracolul puterii sentimentelor, dincolo de puntea lacrimilor. Poate de asta sunt si atat de emotionata acum : de obicei, ii scrii lui Mos Craciun cu mult inainte de a scrie scrisori de dragoste. Ei bine, eu am facut (ca de obicei! stiu, sunt ciudata!), invers. Si iata de ce scrisoarea aceasta atarna mai greu, are o incarcatura si mai puternica. Dincolo de speranta implicita pe care o pui intr-o asemenea misiva, ea contine, de data aceasta, multa dragoste, multa incredere, multa rabdare.  Da, rabdare, (desi nu excelez neaparat la acest capitol, dar pe cuvantul meu ca ma tratez!) pentru ca eu nu vreau ca ceea ce-ti cer sa vina imediat. Sunt constienta ca e imposibil. Stiu acum ca nu ma pot trezi maine dimineata, sau poimaine, sau zilele astea, si sa culeg de sub brad, sau din jur, ceea ce-mi doresc. Deci am rabdare, si am incredere. Nu bat din picior, ca un copil rasfatat, care vrea cu tot dinadinsul sa-si culeaga cadoul de sub brad, sa-l pipaie. Sa intru in subiect, draga Mos Craciun. Pana acum am scris cum ma simt, am zugravit personajul si contextul. Teoretic ii scriem lui Mos Craciun ca sa cerem ce vrem. Repet, eu stiu ca tu stii déjà ce vreau, pentru ca tu esti patrunzator si stii ce ne dorim fiecare. Dar rastignesc…

Ieri, un incident minor m-a facut sa reflectez la dilema: e bine ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, sau e bine atitudinea « intoarce si celalalt obraz? » Incidentul a fost minor, dar enervant. Mi-am gasit masina zgariata cu cuiul din fata pana in spate. Minor pentru ca nu e decat o bucata de tabla, si am trecut eu peste chestii mai grele (furtul unei alte masini — la care am gandit ca e doar o bucata de tabla, si cum am facut-o, o voi mai face si pe alta– neimportant). Incidentul acesta, insa, dincolo de dezagrementul in sine si de a reflecta gradul de civilizatie al celui care face gestul acesta, mi-a provocat, prin discutii cu cei din jurul meu, si prin diversele lor reactii, intrebarea: trebuie sa aplicam legea talionului, sau sa fim jertfitul pe altarul evolutiei societatii? (sau cel putin pe altarul unei sperante). Geniala a fost reactia unui fost coleg, jurnalist, care a spus: « Ar fi interesant un interviu pe bune cu ala: cum ai luat decizia sa zgarii masina, cand a fost satisfactia maxima – inainte, in timpul, dupa, ce efecte a avut actiunea asupra psihicului, digestiei, somnului, vei mai zgaria si alte masini, cand, in ce conditii… » Da, sunt niste intrebari valabile. Cand anume ai simtit ca iti e bine, facand asta. Si ce fel de bine… Cu ce te-a ajutat. Cum te simti mai evoluat, ca individ, pentru ca ai facut asta. Altii m-au sfatuit sa fac la fel. Adica sa-i zgarii si eu lui masina. Imediat, sau peste cateva luni (spuneau altii mai perversi). Adica, pe scurt, sa aplic legea talionului. Nu cred ca e in regula. Nu numai ca nu ma vad facand asta, in nici o conditie. Mai mult de atat, in plus, daca si eu fac la fel, cum devenim mai buni, noi, ca societate? Stiu, unii din voi zambiti deja. Ma considerati prostuta, sau idealista, sau nerealista, sau cine mai stie cum. Poate aveti dreptate, insa nu cred. Eu cred ca eu am dreptate. Eu ce fac pentru imbunatatirea acestei lumi, de care sunt nemultumita, care ma revolta si de care ma plang? Cum o sa se schimbe societatea daca ne replicam unul altuia asa? Daca mie imi da in cap, iar eu ma simt indreptatita sa-i dau in cap? Sigur, eu nu mai apuc schimbarea lucrurilor, imbunatatirea societatii, clar. Dar macar sa pun umarul la schimbare, daca tot consider ca suntem inapoiati ca societate. Eu asta cred ca inseamna sa fiu coerenta. Nu ma pot plange de comportamentele acestea (sau altele) si sa ridic mana sa fac la fel. Chiar daca doare si e nedrept. Chiar daca pe moment nu rezolv nimic. Chiar asa gandesc, in adanc, si asa am gandit toata viata, indiferent in ce fel de tara sau in ce fel de grupuri sociale am vietuit. Si cred ca trebuie sa fim mai multi care sa gandim asa. Stiu, cum vorbeam ieri, « revolutiile » (e un cuvant mare in contextul asta si nu am pretentia ca fac eu o revolutie, dar macar particip un pic, pe bucatica mea de teren de actiune, la…