lumea asta

Sigur, v-am lasat sa va uitati pe gaura cheii in viata mea. A fost asa, ca un voyeurism consimtit de mine… Am spus lucruri despre mine, chiar si criptice, franturi din ceea ce traversam, am lasat sa izbucneasca revolte, am exprimat bucurii. Am inflorit, am stralucit ca o stea uneori, alteori m-am stins, sub potopul de lacrimi, pierzandu-mi pana si cuvintele. Mi-am deschis petalele si pistilul, ca intr-o daruire fara margini, m-am bucurat mult, m-am copilarit, mi-am lasat nebuniile sa razbata la suprafata, mi-am desenat zambetele, mi-am lasat lacrimile sa curga, durerile sa apara, enervarile sa transpara. Am iubit, cand voi ma priveati. Am cantat si am ras, cand voi ma priveati. Am scris, cand voi ma priveati. Nu, n-am urat, pentru ca nu stiu sa urasc, nici in intimitate, nici privita. M-am intristat si voi inca ma priveati. M-am demachiat sub privirile voastre. M-am dezbracat si m-am imbracat in alte si alte costume. Mi-am impletit parul. Dar m-am si despletit, gest foarte intim. Am fost ades, descoperita ca Eva. V-ati uitat la mine cand imi era bine si cand imi era rau. M-am dezgolit intr-un fel, sub ochii vostri, care ma priveau avizi, pe gaura cheii. M-ati masurat si m-ati cantarit cu privirile prin gaura cheii. Acea gaura a cheii ramasa deschisa cu voia mea. Stiu ca ati crezut ca nu constientizez. Si totusi, n-am scapat niciodata din vedere acea gaura a cheii prin care ma priveati. N-am uitat nici ca e acolo, nici ca voi sunteti dincolo de ea, posedandu-ma violent prin intermediul atator mii de priviri hulpave, pangarindu-mi sentimentele sau lacrimile. Nu, nu mi-am calculat gesturile. Am fost naturala, in ciuda privirilor voastre violatoare ale intimitatii mele. Dar va dadusem voie, si nu uitam asta niciodata, imi asumam alegerea matur si responsabil. Ei bine, intr-o buna zi, a fost altfel. Cum altfel? Pai altfel. Pur si simplu, am astupat gaura cheii. Pur si simplu, intr-o dimineata, dintr-un simplu gest. Fara sa se fi intamplat ceva anume. Fara vreun resentiment. Pur si simplu, n-am mai cautionat voyeurismul vostru, pe care [recunosc sportiv] vi l-am intretinut pana atunci.  Nu, nu-s ipocrita, stiu, am avut acea gaura a cheii deschisa spre viata mea. Cu voia mea, da. Bun, si intr-o zi, brusc, am inchis-o. Stiti ce s-a intamplat atunci? Haideti, ca stiti… nu va prefaceti! Ati inceput sa protestati. Pana si cei mai tacuti si umbriti urmaritori, cei care aruncau priviri razlete si nu sopteau nimic prin gaura cheii, pana si aceia s-au simtit « furati », frustrati, inselati. Pai cum indrazneam eu sa astup gaura cheii? Cum aveam tupeul sa le iau jucaria? Si in plus, « fara tine e gol ». Da, dar eu nu ti-am promis nimic. Nici tie, nici lui, nici ei. Nimanui dintre voi. Eu nu am semnat niciun contract cu nimeni cum ca intretin atmosfera. Nici ca furnizez entertainment.  Da, stiu, inteleg, e gol. Voi priviti in continuare pe unele gauri de chei, ale altor usi, dar nu exista nimic dincolo. Adica exista, dar e ca si cum…

Se da o retea de socializare. Se mai da un profil care posteaza fotografii, filmulete si diverse alte chestii anti-cocalari si anti-pitipoance. Si se dau niste oameni care vizualizeaza, sau chiar si comenteaza respectivele chestii, daca simt nevoia. Acum va intreb pe voi: cum sa fii cand lasi nici mai mult nici mai putin decat 58 de comentarii la fotografii de pitipoance? Adica de unde atata inversunare? De unde atata timp? De unde atata rabdare? Adica ok, pitipoancele sunt pitipoance. Pe alocuri, vomitive si foarte repetitive (buze supradimensionate, roz, cercei imensi, sclipiciuri, poze in baie, lenjerie intima de prost gust si proasta calitate, mobila ieftina, carpete pe pereti, bibelouri). Dar tu, fata normala, frumusica, tanara, stai o dupa-amiaza intreaga si scrii comentarii la pozele lor? 58 de comentarii…. o seara de vineri si o dupa-amiaza de sambata petrecuta comentand poze de pitipoance. Oamenii astia sunt de-adevaratelea? Sau ma aflu undeva intre raionul desene animate si filme de fictiune? Ce discernamant? Ce judecata? Ce… Eh, ce cer eu? Stiti ce e trist? Fata asta traieste, munceste, va face copii, ii va creste. Si voteaza. Tara asta nu se mai face bine niciodata. p.s. Stati ca nu v-am spus tot. E nascuta in 1983 si la opinii politice scrie PCR. Dintr-un comentariu lasat undeva, am dedus ca nu e nici macar completat la misto, « fata » chiar are convingeri. Urmatorul detaliu, si mai si, e ca a absolvit psihologia. Incep sa-mi placa mult astia care au absolvit psihologia si au cont de FB…. din constatari succesive. Sunt un deliciu, fiecare dintre ei. Nu ma mai satur. p.p.s. Singurul caz in care as crede ca e totul in regula, este cel in care persoana care a creat contul in care posteaza anti cocalari sa isi fi facut un cont cu care sa-si comenteze fotografiile… Aia mai treaca-mearga. Da’ daca fata aceea chiar este ce pare a fi, e jale, fratilor, cu tara asta. JALE mare. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Azi, o discutie intr-un scop profesional. Sun pe cineva, nu raspunde. Ma suna inapoi, si spune « M-ati sunat« , necunoscandu-mi numarul de telefon. Imi rostesc numele si ma pregatesc sa adaug imprejurarea in care ne-am cunoscut, asta vara, la un eveniment. Vocea ma intrerupe si spune, foarte insufletita si apropiata: « Ah, stiu foarte bine cine esti, cum? Te urmaresc pe Facebook, deci acum te cunosc mai bine. » Bun asa. Nu ca mi-as fi inchipuit vreodata ca lucrurile stau altfel. Acum insa ma intreb: cat mai trebuie sa arat din mine omul, avand in vedere ca o parte importanta din conexiunile respective au legaturi profesionale cu mine? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Intotdeauna mi-a placut sa conduc noaptea. Insa 5 dimineata, nu mai e deja noapte… 5 dimineata, sambata, capitala. Asta imi aduce aminte si de melodia « Il est cinq heures, Paris s’eveille » a lui Jacques Dutronc. Numai ca o parafrazez cu: « E ora 5, Bucuresti se trezeste« . Sunt 6 grade in exterior, 25 de grade in masina. Oameni zgribuliti in statiile de autobuze sau tramvaie, oameni mergand pe trotuare… Tramvaie goale, duduind pe sine. Masini de gunoi. Masini cu oameni care pleaca spre treburile zilei, sau masini cu oameni care se intorc de la petrecerile serii de vineri. Taxiuri. Semafoare rosii. Semafoare verzi. Scrasnete de cauciucuri, in incercarea de demaraj rapid. Camioane de aprovizionare cautand cai de acces. Troleibuze ca niste uriasi gandaci cu antene care se taraie agale, cu pantecele din burduf inca gol. Louise Attaque, Zazie, Mylene Farmer, Jean Jacques Goldman cu mine, la mine in masina, ma mai salveaza de imaginile dimprejur. Imaginile mele mentale frumoase  ma izoleaza de acest exterior, pe care doar il observ cu coada ochiului. Semafoare rosii. Ma opresc. Ma gandesc. Fredonez in minte cantecul de dragoste pe care as vrea sa i-l cant. Semafoare verzi. Pornesc. Accelerez. Un chef de a ajunge cat mai repede acasa, desi stiu ca nu am sa dorm imediat. Stiu deja ca am sa vreau sa scriu. Semafoare rosii. Semafoare verzi. Inconjurul blocului, parcare, lift, usa casei. Laptop, cuvinte, senzatii, trairi intense, cuvinte iar… se apropie deja 6 dimineata. Si daca nu dorm, pe el cand il mai visez? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It