lumea asta

Intr-o anumita epoca, cel putin, exista modelul femeii martir, al femeii care se sacrifica. Era un model extrem de pozitiv, valorizat de societate, si de cei din jur. Femeia se sacrifica. In detrimentul oricui. Ea trecea pe ultimul loc, si era minunat asa. Se sacrifica pentru sot, pentru copil, pentru familie, pentru prieteni. Uita de sine. Sau daca nu uita complet, ea era undeva, pe lunga lista de prioritati, insa la coada listei. Dorintele ei, aspiratiile ei, nevoile ei, nazuintele ei, visele ei, undeva in spate, dupa tot restul. Precedate de dorintele si vointele prea multor persoane. Prea departe ca sa mai aiba vreo importanta, vreodata. A invatat de mica sa se stearga pe sine insasi (chiar daca este o femeie puternica), in fata celorlalti, mai ales in fata celor dragi.  Ca pe o datorie, ca pe un apostolat. A facut-o din toata inima. A facut-o cu constiinta datoriei implinite, ba chiar cu bucuria si mandria de a face ceva bun. A facut-o cu deliciu. Asa si-a vazut mama facand, bunica… Asa era modelul admirat: era bine sa fii femeie martir de buna voie si nesilita de nimeni. Ani de zile a contat ea cel mai putin. A fost in umbra lor, mereu atenta la dorintele lor, reactionand la cel mai mic gest, la cea mai mica doleanta. I-a sprijinit, a fost acolo, a fost primul suporter al lor in cele mai dificile situatii. A fost, pe rand sau in acelasi timp, umarul pe care au plans, bratele care i-au strans, mana care i-a hranit si i-a mangaiat pe frunte, urechea care i-a ascultat, gura care i-a sfatuit si i-a sarutat, ochii  care i-au privit, pantecele care i-a primit sau i-a zamislit.  A ras cu ei si a plans cu ei. S-a bucurat de victorii si au mahnit-o insuccesele. I-a ridicat cand au cazut, i-a scuturat de praf, le-a vorbit duios si i-a imbarbatat pentru a merge mai departe, gasind in ea insasi resurse nebanuite de forta. De ea n-a mai avut mult timp. Cateodata, deloc. Altadata i se parea ca nici nu e important ce lasa deoparte. Arareori isi amintea unele lucruri, isi dorea sa faca ceva pentru sine, dar ii privea pe ei, cei din jur, si… intotdeauna era cineva care avea nevoie de ea. A fost ireprosabila. S-a mentinut puternica, intre furtuni, si a mentinut capul compas drept, in ciuda valurilor imense. Dar intr-o zi, ei bine, dupa ani intregi, intr-o buna zi, a venit scadența. Nemiloasă, neiertătoare, fără drept de apel. Cruntă. Scadența. Marea notă de plată a vieții. Toate frustrarile acumulate in ani, pe care le ingramadise intr-un colt de suflet, negându-le, minimizandu-le, negândindu-le, au devenit demoni cu gheare si colti lungi. Au iesit tiptil din coltul acela intunecos si au inceput sa o sugrume. Nimeni nu e Isus, in afara de Isus. Nimeni nu poate sa se sacrifice la infinit pentru restul lumii fara sa plateasca intr-o zi amarul pret al uitarii de sine. Atunci vine nefericirea. Vin depresiile adanci. Decalajul dintre ce-ti doresti/ce…

Intr-un avion care ducea la Luxor, in Egipt, intr-o luna martie… Trebuia sa aterizam. Incepem coborarea, si stiam cum arata asta, am zburat de zeci, poate sute de ori. La un moment dat, dupa o lunga coborare, accelereaza, si plecam in sus, foarte brusc. Iar in avion se aude vocea pilotului care ne anunta ca la sol e furtuna de nisip, ca a incercat sa aterizeze, dar ca nu a vazut pista…. Nu a vazut pista… Si ca o sa mai incerce o data. Panica, tipete, plansete, oameni agitati, care vomita de teama. Urlete de fiara. Nu afirm ca mie nu mi-a fost teama. Mi-a fost. Dar eu la teama reactionez altfel, am constatat. Sunt tacuta, muta, nemiscata, imobila. Cine s-ar uita la mine ar crede ca nu-mi pasa. Nu mi se misca nici un nerv pe fata. Un sfinx. Asta nu inseamna ca in interior nu simt ceva…. dimpotriva. Dar nu ma exteriorizez. De fapt, eu ma exteriorizez putin in cazuri de mari dureri, mari bucurii. Ma exteriorizez in cazuri neimportante. Dar adevaratele dureri, ca si adevaratele bucurii, sunt mute. Asa ca taceam, nemiscata. Ce am gandit atunci? Atunci am gandit ceva important, cu adevarat. Eram cu el, si ne-am luat de mana. Nu ne-am spus nimic. Am tacut amandoi. Eu m-am gandit: “Ce bine ca suntem amandoi. Macar nu va supravietui nici unul celuilalt. Daca trebuie sa se petreaca ceva, vom fi impreuna.” Eram un cuplu de genul fuzional, incat mi-ar fi fost ingrozitor de greu sa ma gandesc ca unul va putea sa existe fara celalalt. Pilotul a incercat din nou, si a aterizat, caci daca nu ar fi, nu s-ar povesti (adica nu as fi aici, ca sa scriu). La sol, in aeroport, un pic buimaci, ne-am vorbit prima data. Acela a fost unul din momentele magice ale vietii mele, care-mi jaloneaza parcursul; efectiv m-am simtit tulburata cand m-a intrebat: “Stii la ce m-am gandit in acele momente?” “Nu, spune-mi.”, am spus eu, incercand sa ma bucur de primul dialog, de « dupa ». “M-am gandit ce bine ca suntem impreuna si daca e sa ni se intample ceva, ni se intampla amandurora“. M-a tintuit pe loc acest lucru. M-a curentat. A fost unul din momentele cele mai puternice ale anilor pe care i-am trait de cand m-am nascut si pana azi. Intens si important, mai important decat orice declaratie, decat orice dovada. A la vie, a la mort. Gandiseram exact acelasi lucru in acelasi moment, si inca un lucru extrem de important. Care ne implica vietile. Iar in calatoria aceea in Egipt, implineam 5 ani de relatie, nu era doar focul pasional al inceputului, partea aceea de nebunie. Asa ne iubeam noi… si a la longue. Intens, extrem, pana la capat. Ei bine, stiti care e lectia de viata desprinsa de aici?… nimic nu e etern. Chiar nimic. Nu exista eternitate, pur si simplu, chiar daca noua, sarmani muritori, ni se pare ca o strangem in brate cateodata, si ca o privim in ochi. Iluzii. Eu cred…

Scriu asta cum as scrie arta conversatiei. Aveam senzatia ca oamenii stiu, sau ca ar trebui sa stie , care sunt abilitatile pe care trebuie sa le ai ca sa poti ‘socializa’ online, (acest cuvant atat de barbar),  calitatile pe care trebuie sa le posezi ca sa te poti imprieteni cu altii. Aveam senzatia ca oamenii stiu unde trebuie sa se opreasca, ce si care sunt limitele, care poate fi ritmul in care avansezi si progresezi in relatie, cum sa faci pasii, cum sa te apropii de celalalt. Observand in jur, vad ca de fapt foarte multi nu stiu cum sa procedeze. Nu imi dau seama de ce nu realizeaza ca online-ul nu este decat alt mediu de exprimare, dar ca regulile de baza si de comportament raman aceleasi. Online-ul este o oglinda a offline-ului. Virtualul nu este diferit de real in regulile de bun simt, de apropiere, de politete, de abordare umana. Socializarea e si ea o arta, nu se face cu forta, nici cu orice pret. In mod gresit unii oameni cred ca daca altii sunt la un click distanta de ei, daca isi etaleaza viata privata si fotografiile intr-un cont, daca plang si rad in statusuri, asta inseamna ca acestia sunt mai accesibili decat in viata reala. FALS! Foarte, foarte fals! In real, nu te poti duce la un necunoscut pe strada sau intr-un magazin, ca sa-l intrebi brusc, netam-nesam: « vrei sa fii prietenul meu? » Nu-i poti spune: « Hai, lasa-ma sa intru in viata ta, arata-mi fotografiile tale de vacanta, lasa-ma sa vad ce scrii despre ceea ce te bucura si ceea ce te supara! »  La fel, nu poti sa-i impui sa vada fotografiile tale, sa asculte ce ai tu de spus si sa empatizeze cu tine. Ei bine, daca acestea par lucruri elementare in offline, de ce oamenii isi inchipuie ca ar fi altfel in online? La fel e si in virtual,  de ce unii cred ca ar putea fi altfel? Nu, nu e altfel. Pur si simplu e la fel. Suntem aceeasi oameni, si nu suntem mai permisivi si nici mai apropiati, mai deschisi sau mai dornici de a ne trage de sireturi cu necunoscuti, decat suntem in real. Desigur, putem cunoaste necunoscuti, insa cu grija. Pasii se fac treptat. Friend requestul trimis si acceptat este echivalent cu « a face cunostinta » in real. Nici asta nu faci oriunde, oricand, cu oricine. Asa cum in real poti cunoaste oameni in anumite imprejurari, fie cu interese comune (la cursuri de dans/fotografie/la cinema, etc), fie prin prieteni comuni, cam asa e si in lumea virtuala. Conteaza lucrurile care ne plac amandurora. Cu cat mai multe lucruri comune, cu atat mai multe intalniri mentale, cu atat mai multe motive de prietenie, de apropiere, de interes catre impartasire, de placere a discutiei. In online, ca si in offline, dupa acest prim moment, al cunostintei, apropierile intre oameni se fac treptat, nu brusc. Nu devii imediat intim cu cineva, nu iti permiti imediat sa spui anumite lucruri. E important sa stii…

Astazi am aflat (de la o prietena din lista mea de Facebook), ca unii oameni au gasit « minunata » idee de a imprima diverse pe trandafiri: logo-uri, texte, sclipici, imagini. Ne-am infiorat impreuna de kitsch-ul demersului, si ne-am intristat de faptul ca exista clienti pentru acest lucru. Si brusc, mi-am reamintit de acel buchet de trandafiri albi, primit intr-o primavara, acum 2 ani, la birou. Buchetul era superb, minunat. Simplu si elegant. Cinci trandafiri albi, perfecti, cu verde in jur si o hartie simpla, rosie. Daca perfectiunea s-ar ilustra prin diverse imagini, aceasta ar putea fi una dintre ele. Mi i-a inmanat, la poarta (caci aveam birou intr-o vila pe o strada de langa Pache Protopopescu, pe atunci), nu un curier, ci un sofer de taxi. Buchetul nu continea nicio indicatie privitoare la expeditorul sau. Nicio scrisoare, nicio carte de vizita, nici macar un nume sau niste initiale. L-am intrebat, evident, pe soferul de taxi, de la cine sunt. A spus ca a fost rugat sa nu spuna, si ca doar i-a adus. Si a mai adaugat: « Va va suna el ». Nu m-a sunat niciodata, in continuare nu stiu cine e anonimul si discretul expeditor. Evident, am mica mea banuiala, pe care, la un moment dat, am incercat sa mi-o verific, printr-o intrebare… Probabil am nimerit-o. Povestea se opreste aici, adica partea pe care doream sa o dezvalui. Buchetul acesta e una din imaginile superbe ale vietii mele. Mult timp a fost desktop la unul din telefoanele mele mobile, si ar mai fi si in ziua de azi, daca acel telefon n-ar fi cazut pe jos, facandu-se bucati. Mi-am amintit azi de acei trandafiri. Poate faptul ca mi-au fost daruiti e doar un retur al destinului, un lucru din acela pe care soarta il face ca sa-ti trimita un semn, un zambet… In alta viata, in alt timp, in alta dimensiune, in alt univers, paralel, dar existent, eu am fost aceea care punea zilnic trandafiri undeva cuiva. Cuiva cu care eram intr-o poveste de dragoste de doi ani. O poveste in curs, deci nu perioada « ante », nu tatonarea, nu cucerirea. Era povestea in deplinatatea ei. Dar eu asa simteam… Si faceam 20 km zilnic cu masina ca sa-i pun pe masina acel trandafir. Ceea ce dovedeste ca nu, lucrurile nu se erodeaza. Adica, desi in relatie, simteam ca trebuie sa avem grija amandoi, sa ne « recucerim », sa ne zambim zilnic. Poate ca acest buchet, peste ani, alb, ireal de frumos, a fost un fel de retur al destinului, un clin d’oeil, adica asa 😉 Si-apoi, eu sunt aceeasi. Eu si azi  simt pana in strafunduri, scriu scrisori, le trimit… Deci inteleg gestul. In discutia de pe Facebook, unele femei se plangeau ca n-au primit niciodata flori in mod anonim. Dar este un gest generic. Sunt sigura ca fiecare fata are « buchetul ei de trandafiri » undeva in trecut, in prezent sau in viitor. Altele se plangeau ca nu mai primesc trandafiri, desi la inceputul relatiei gesturile erau asa… Eu cred din tot…