Archive for juillet 2009

Am citit povestea Ionukai, si am plans. N-o cunosc pe Ionouka, in real. Ii citesc doar, cand si cand, blogul. Am unele puncte comune cu ea, (dragostea pentru rochii, pantofi) iar in alte privinte suntem foarte diferite. Citind ce a scris cu ocazia aceea, am plans, in ciuda aparentei mele de fata puternica. Bine, sunt si puternica, da’ puterea n-are nimic a face aici. M-a impresionat. (si nu, nu sunt genul sa plang la dulcegarii, iar postarea respectiva e departe de a fi siropoasa). E o poveste trista despre cat valoreaza unii oameni din jur, pe care ii credem alaturi de noi. Si nu, nu vorbesc de faptul ca oamenii ar fi trebuit sa mearga la nunta ei. Dar sa reduci totul la o prozaica poveste de bani, e foarte trist. Si mai e ceva trist: sa nu ai curaj sa vorbesti cu omul, sa fugi de el, sa te prefaci ca ai murit. Oamenii sunt lasi… Dar da, eu stiu asta, am constatat-o, din pacate, de curand, din nou. Fara surprindere. Cu tristete. Hehe, vorba francezului: « Il vaut mieux mourir debout que vivre couche ». (Mai bine sa mori in picioare decat sa traiesti culcat). Dar sa nu deviez de la ce pornisem sa scriu. Mi-am amintit de momentul cand m-am casatorit eu 🙂 … si m-am felicitat retrospectiv pentru deciziile din acel moment. De cand ma stiu, cred cu forta in cuplu (cred demasurat, chiar mai mult decat e permis), si in relatiile dintre doi oameni. Insa nu cred in institutia casatoriei. Nu cred ca aduce ceva. Nu cred ca acea hartie iti confera un plus. Nu cred ca pentru acea hartie stai alaturi de cineva, daca e sa stai. Si nu cred nici ca acea hartie te-ar impiedica sa pleci, daca e sa pleci. Sau cel putin la mine, asa e. Nici nu m-ar lega, daca ar fi sa nu fie alta legatura, nici nu m-ar opri sa plec, daca asta mi-as dori De aceea nu mi-am dorit niciodata sa fiu sotie, asa cum isi doresc fetele. Eu una, mi-am dorit sa iubesc, sa fiu iubita. Sa fim unul, nu doi. Sa respiram cu aceeasi plamani, sa vedem cu aceeasi ochi, sa auzim cu aceleasi urechi. Sa vibram impreuna. Sa stim ce gandim, fara sa o spunem explicit. Sa depasim limitele vorbirii, in comunicare. Sa fim o echipa. Dar asta neavand nici o legatura cu starea civila. Ci cu starea de spirit. Si cu starea sufleteasca, evident. Tot niste stari, da 🙂 La 18 ani, m-am indragostit de Philippe. De fapt, ca sa respectam ordinea istorica, Philippe a avut «coup de foudre» pentru mine (dragoste la prima vedere). Eu, copilita, in clasa a 12a, cu bacalaureatul si admiterea la facultate in cap… nu. Abia apoi m-am indragostit si eu… treptat. Ne-am iubit foarte tare. Intens. Pur si simplu, ne eram suficienti. Petreceam zile intregi inchisi in casa, doar unul cu altul si fericirea noastra. Si nu, nu doar in primele luni… Ci chiar si dupa niste ani. Cum v-am spus, eu nu cred in institutia casatoriei, deci cuplul nostru, asa cum era, ma facea…

Imi staruie in minte demult proiectul acestui text, ma bantuie ca un dracusor, dar mi-a lipsit timpul sa-l scriu. Am refuzat sa mi-l conturez in minte, pentru ca l-as fi «inceput», l-as fi antamat, si-l stricam. Asa sunt eu, totul trebuie sa iasa complet, si sa se astearna direct pe ecran. A gandi sau a incerca sa conturez in minte strica rostirea. Din lipsa de timp, pana acum n-am putut sa scriu asta. Sau cand aveam timp, nu aveam stare;) Acum m-am hotarat sa am si timp si stare. Dupa asta, nu o sa mai am prieteni.  Or sa fuga :)))  Glumesc. Cine ma iubeste si-mi sta in preajma stie ca-s nebuna, asa ca nu se sperie cu una cu doua. Cine ma iubeste, ma iubeste cu totul, si-mi stie nebunelile. Si analizele, cu despicatul firului in patru, opt, 16, 32, etc. Si nevoia de a intelege orice. De a-mi explica orice (sau o mare parte). Defect de om de mate-fizica. (aaaa, aud mirari, n-ati fi zis ca-mi placea matematica, asa-i?) Am decis sa dedic acest text prietenilor mei de sex masculin. Am multi prieteni (poate chiar mai multi decat prietene), si de cand ma stiu, intotdeauna, m-am inteles foarte bine cu baietii. Am si in prezent multi prieteni baieti. Daca as fi avut vreodata de ales, as fi preferat sa lucrez mereu cu barbatii. Cea mai neplacuta amintire o am din cele cateva luni in care in viata mea profesionala a trebuit sa lucrez intr-o echipa predominant feminina. (aproape exclusiv feminina). Nu ca as avea eu vreo problema cu ele, eu sunt de stilul prietenos si deschis, nu cer decat sa cunosc persoane diferite, cat mai diverse posibil. Dar femeile sunt rele, invidioase, ciudate (nu generalizez, doar ca-s multe asa). In munca intervin chestii de genul «De ce e aia mai frumos imbracata ca mine ?», «De ce se uita cutare nu stiu cum la ea si la mine nu ?», «De ce are perechea aceea de pantofi ?», ma rog, si altele, in detrimentul aprecierii strict profesionale. Femeile sunt mai mieroase, uneori pana la prea dulce. Barbatii sunt mai directi si isi regleaza problemele eventuale in fata. Nu te injunghie pe la spate, si nu au metode insidioase. Dar nu continui, caci textul acesta era despre ei, prietenii mei. Prietenia dintre barbati si femei este o dilema des intalnita. Exista ea cu adevarat ? e doar un alt aspect al atractiei ? Poate sa existe prietenie intre sexe diferite fara atractie ?, si alte intrebari de acelasi gen. Eu nu mi le mai pun demult (si nici macar nu-mi amintesc sa mi le fi pus vreodata, caci eu sunt de genul «hai sa traim lucrurile, si vedem dupa, om gasi noi un mod de a ne da seama:P»). Sunt foarte analitica, dar analiza nu intervine la inceput, ci undeva dupa. Insa, dupa ce am trait atatea (cat pentru vreo trei vieti, fara exagerare), am realizat, acum vreo cateva saptamani, ca prietenii mei se pot imparti in trei categorii distincte. Le enumar la rand, fara nici o ierarhizare, ordinea fiind pur si simplu…

Mult timp, ani intregi, am detestat rusii, si tot ce venea de acolo.  In ochii si mintea mea de copil, comunismul venea de acolo, si judecam ca e un lucru rau. Singura, nu inspirata de ai mei. Ai mei nu aveau discutii din acestea de fata cu mine, si poate ca nu    aveau deloc. Nu stiu. Cert e ca eu, de capul meu, detestam tot ce era rusesc. Caci eram, atunci ca si acum, cu personalitate destul de determinata si distincta, ca sa pot decide ce e bine si ce e rau. Detestam pana la absurd, recunosc. Din cauza ca uram ce era rusesc, am o lacuna in cultura generala, caci nu am putut nici macar citi romane (desi saracii Tolstoi, Dostoievski, etc), nu aveau o vina in privinta comunismului. Si nu puteam citi romane pentru ca nu suportam numele rusesti din carti. Ok, cartea era tradusa in romana, dar cum Dumnezeu sa citesc Maria Vassilievna, Igor Ivanovici, si alte asemenea? Cred ca singura chestie ruseasca cu care am avut contact in acei ani a fost filmul « Gara pentru doi », care ii placea mult mamei, si da… cred ca atunci mi-a placut si mie. Nu stiu ce senzatie mi-ar mai trezi acum… probabil la fel, era ingrozitor de trist. Intre timp am citit si adorat Daniil Harms. Si Esenin. Si…. Tot din cauza sentimentelor mele neprielnice fata de rusi, de la vremea respectiva, atunci cand mama mi-a propus sa-mi cumpere o excursie prin BTT la Moscova, am refuzat fara sa ma gandesc. Desi era un super circuit, care, in afara de Moscova, trecea si prin unele republici ale URSS. Singura tara in care am acceptat atunci excursie prin BTT, (ca eram incapatanata, desi excesiv de cuminte) a fost Germania de Est, ceea ce m-a facut sa vad zidul in picioare, dar si castelul Sans Souci, si… lagarele de concentrare, una din cele mai crancene amintiri vizuale ale calatoriilor din viata mea. Ma rog, sa revin la rusi. Tot nu-mi plac in mod deosebit, dar am intelepciunea sa nu-i mai urasc in masa. Recunosc ca au unele merite, recunosc ca au unele orase extraordinare (toata lumea e unanima despre Sankt Petersburg), si chiar am ajuns sa-mi doresc sa merg acolo, candva. Uf, si ce suparata eram in  Franta, cand francezii imi spuneau, la inceputul anilor 90, cand ajunsesem acolo, ca nu sunt romanca, « am vazut noi la televizor, romanii sunt bruneti cu  ochii negri si pielea inchisa la culoare, tu sigur esti rusoaica« . Si o spuneau cu convingere. Mamaaaa, frate, pai asta mi se parea cea mai cea injurie 🙂  Adica eu, rusoaica?  EU? Chiar eu? Ba-mi mai ziceau si ca am defilat in fata monumentului lui Lenin, datorita mersului meu hotarat cu pasi apasati, ca un pas de defilare. Ba-mi mai ziceau si ca am lucrat sigur la KGB, pentru ca aveam memoria teribila a cifrelor (retineam imediat numerele de masina, numai o data sa le fi vazut, si apoi reperam masinile prin oras,  aveam un ochi intr-adevar de kaghebe :).   Uf, dar ce ma suparam atunci, la glumele astea 🙂 Memoria, deductia si ochiul mi-au ramas si…

…recente:) micile mele pacate… exotice 😉 p.s. pusheneto ubiva Vorba lui Philippe, pe vremuri: « Am auzit ca fumatul ucide incet« . Tacea, zambea si adauga: « Dar cine v-a spus ca ma grabesc? » share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It