Archive for juillet 2009

Concluziile celor de la Capital, pe M6, dupa 25 de minute de reportaj. « Civilizatie, curatenie. Liniste. Preturi mici in apropiere de Paris. 800 de euro pe saptamana, pentru doua persoane, all inclusive, cu tot cu avion de la Paris, plus inchiriere de masina pentru toata saptamana… Mda. » Reporterii francezi de la Capital spun ca au gasit si 7 euro/camera intr-un hotel foarte corect de la Nisipurile de aur. 16 miliarde de euro au fost investiti in Bulgaria in turism din 1995 pana astazi. Acum sa va spun de ce mi-a placut mie Bulgaria, desi nu ma dusesem prea favorabila ideii de Bulgaria, si nici tarii in sine. Nu mi se parea mare branza, daca-mi este permis sa ma exprim asa. Nu mersesem niciodata in Bulgaria, pana saptamana trecuta, deoarece nu ma atragea prea mult ideea, nu pot sa spun ca aveam o parere grozava despre bulgari, si mi se parea ca am lucruri mai bune de facut, locuri mai frumoase de vizitat. Saptamana trecuta am vrut la mare, si am vrut aproape, cat pentru un week-end. Litoralul romanesc iesea din calcul, sunt prea suparata pe el, de un timp, deja. Despre Balcic auzisem numai lucruri bune, asa ca mi-am zis: « Hai la Balcic« . Chiar aveam nevoie sa ies, dupa o saptamana grea. De ce mi s-a parut ok: (in afara de sarmul Balcicului) –          pentru ca drumurile sunt foarte in regula, ceea ce nu s-ar putea spune si despre portiunea Bucuresti-Giurgiu. De altfel, la intoarcerea in Romania, noaptea, imediat dupa ce am trecut podul peste Dunare, pe cele cateva sute de metri pana la postul de frontiera romanesc, se casca o ditamai gaura in sosea. Era noapte, am vazut-o in ultimul moment, asa ca, nereusind sa franez suficient, mi-am luat-o. Si m-am zdruncinat complet, am crezut ca mi-am spart ceva… Un soi de « bine ati venit in Romania, tara mea de glorii, tara mea de dor ». Adica tara mea de ma dor toate… Cel putin toate incheieturile masinii. Si capul, asa, in mod conex. Concluzia: suntem niste papagali: bulgarii pot avea si drumuri, pot avea si autostrazi. Noi nu…. –          pentru ca oamenii sunt foarte amabili, draguti, nu sunt isterici. Nu am auzit un singur claxon, sa nu mai vorbim de injuraturi, nu am vazut nici un singur flash cu faza lunga, nici pe drum, nici in orasul Varna. De isterica ce sunt, sofer bucurestean cu apucaturi, am claxonat eu in Varna: soferul pe care l-am claxonat s-a intors atat de uimit spre mine, incat mi-a fost instantaneu rusine. De cate ori m-am inselat de directie si a trebuit sa intorc pe drumuri inguste, soferii masinilor care veneau in spate se opreau politicosi, amabili, fara nici un semn de nervozitate sau nerabdare, asteptand sa fac manevrele, chiar daca eram obligata sa ii blochez. Ba mai mult, mi s-a intamplat sa aiba loc sa treaca pe langa mine, dar totusi sa ii vad ca stau in spatele meu sa ma astepte… La intoarcere, in toiul noptii, pe autostrada, dupa Varna, depaseam un camion. Din spatele meu, sosesc cu mare viteza doua masini: flashuri neintrerupte sa ma dau la o parte. Pai dupa ce…

Mi-am dat seama ca suntem un popor de isterici. (o sa argumentez, mai tarziu, coc asta de la intoarcerea din week-end) Cu mine cu tot. Nu ca as vrea, dar te contamineaza, n-ai cum sa ramai neatins. Toti suntem, cu grade mai mici sau mai mari de isterie, suntem un popor de disperati. Raspuns, la peroratia mea despre isteria poporului, pe care, evident, mi-o asumam si eu (ca doar fac parte din acest popor, si eu, vreau-nu vreau): « Mai, viata e cum ti-o faci, iar tu nu pari (isterica). Esti tare, daca i-ai rezistat lui hossu » Aia da:) si inca la cate imprejurari am mai rezistat, si cator oameni…. Mda, de fapt si aseara imi spunea cineva, care incepe sa ma cunoasca, dupa ce a trecut de invelisul de fetita delicata, fragila, blonda, sensibila: « Spre marea mea surprindere, esti de fapt o dura. » Pai da, cum sa nu fiu, dupa toate lucrurile, oamenii, anii, calatoriile… Cum sa nu fiu dupa nebuniile si momentele traversate… Cum sa nu fiu dupa ce m-am descurcat singura in imprejurari crunte… Cum sa nu fiu dura dupa ce am murit si am reinviat de zeci de ori ca pasarea Phoenix? Sunt dura, stiu. Si nu, nu o spun cu vanitate. Sunt dura. Altfel, acum eram moarta. Fara dramatisme. Pur si simplu. Sunt dura, dar o dura care inca sufera, plange, se indragosteste, iubeste pana la capatul pamantului, si mai departe. Duritatea serveste doar la altceva. La rezistenta, la a ma descurca, la dorinta de a reusi, la tenacitate, la hotarare. Duritatea nu e impietrire, in cazul meu, desi uneori cred ca mi-as dori sa ma fi impietrit. Macar o zecime 🙂 Sunt dura si e mereu surprinzator pentru oameni sa isi dea seama. Aparenta imi joaca feste, nu este coerenta cu interiorul. Sau e coerenta cu o mica parte a interiorului, culmea, cu cea mai personala. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It