Germania de Est

S-au implinit azi 20 de ani de cand a cazut Zidul Berlinului. Nu, n-am sa fiu lacrimogena, n-am sa spun nimic de istorie. Ba da, am sa povestesc despre istorie, dar despre istoria personala :)) Zidul. L-am vazut in picioare. Din partea estica, evident. Plecasem (cred ca aveam 15 ani, sau poate 13-14), prin BTT in Germania de Est. Si singurele excursii la care aveam acces, erau cele in tarile socialiste (minus RF Iugoslavia). Pentru mine, Germania de est a fost deja o tara mai la vest 🙂 Si nu numai pentru ca e geografic in vest. Dar magazinele lor erau pline, aveau pantofi draguti, haine, rafturi pline, lumina pe strazi. Si apoi, Germania de Est era si Sans Souci. Dar tot de acolo vine si una din cele mai crunte amintiri ale mele, ale vietii mele… Copiii fiind, eram deci in excursie in RDG. Ei bine, in programul excursiei figura si o vizita la un lagar. Si nu, nu aveam de ales. Tin minte ca am avut un soc extraordinar de puternic, intrand acolo. Am vazut mesele de ceramica cu scurgere in ele, pe care se spune ca chirurgi germani faceau experiente pe umani. Dupa ce ne-au plimbat pe acolo, printre dureri trecute, mult prea prezente, ne-au dus, tot in lagar, intr-o sala unde ne-au proiectat un film cu imagini de atunci. Cu munti de unghii smulse, cu maldare de par. Inca acum cand scriu, mi se incranceneaza sufletul. E cumplit. Si nu pot sa lungesc povestirea, e prea atroce. Si cum cei care au facut programul excursiei ori erau roboti, ori erau nazisti, dupa aceasta vizita era prevazut un pranz la un restaurant vanatoresc, cu trufandale. E nevoie sa va mai spun ca nu a mancat nimeni? Zidul. Am lucrat la singurul ziar din Franta, care, in ciuda faptului ca apartinea unui grup mare de presa, (Hachette Lagardere),  « ratase » stirea caderii zidului. Adica nu o aveau a doua zi pe prima pagina… Desi prima pagina se schimba pana la 1 dimineata. Insa, pur si simplu, responsabilul din acea zi a « scapat-o ». Asta nu l-a impiedicat, ulterior, sa aiba o cariera de succes 🙂 Zidul. Acum, dupa 20 de ani, ma uit in jurul meu, in tara aceasta din sud-estul Europei, unde traiesc. Ce am invatat in 20 de ani? Sa ne insultam, sa nu vedem mai departe de interesul nostru meschin, sa curatam noroiul de pe pantalonii sefului, sa ii invitam afara din oras, din judet chiar, pe cei care comit delictul de a gandi altfel decat noi? Sa mintim, sa sfidam? Chiar, ce ne-au adus acesti 20 de ani? Erau cei 20 de ani ai lui Brucan. L-au hulit atunci, dar Brucan era de fapt prea optimist. 20 de ani e varsta maturitatii. Iesirea din adolescenta. Devii adult, trebuie sa te tii pe propriile picioare, pleci din casa parinteasca, inveti sa traiesti… Noi ce am invatat in 20 de ani? Ah, da, stiu. Singurul lucru care-mi vine in minte: am invatat engleza de la MTV! p.s. Pentru fraza de mai sus,…

Mult timp, ani intregi, am detestat rusii, si tot ce venea de acolo.  In ochii si mintea mea de copil, comunismul venea de acolo, si judecam ca e un lucru rau. Singura, nu inspirata de ai mei. Ai mei nu aveau discutii din acestea de fata cu mine, si poate ca nu    aveau deloc. Nu stiu. Cert e ca eu, de capul meu, detestam tot ce era rusesc. Caci eram, atunci ca si acum, cu personalitate destul de determinata si distincta, ca sa pot decide ce e bine si ce e rau. Detestam pana la absurd, recunosc. Din cauza ca uram ce era rusesc, am o lacuna in cultura generala, caci nu am putut nici macar citi romane (desi saracii Tolstoi, Dostoievski, etc), nu aveau o vina in privinta comunismului. Si nu puteam citi romane pentru ca nu suportam numele rusesti din carti. Ok, cartea era tradusa in romana, dar cum Dumnezeu sa citesc Maria Vassilievna, Igor Ivanovici, si alte asemenea? Cred ca singura chestie ruseasca cu care am avut contact in acei ani a fost filmul « Gara pentru doi », care ii placea mult mamei, si da… cred ca atunci mi-a placut si mie. Nu stiu ce senzatie mi-ar mai trezi acum… probabil la fel, era ingrozitor de trist. Intre timp am citit si adorat Daniil Harms. Si Esenin. Si…. Tot din cauza sentimentelor mele neprielnice fata de rusi, de la vremea respectiva, atunci cand mama mi-a propus sa-mi cumpere o excursie prin BTT la Moscova, am refuzat fara sa ma gandesc. Desi era un super circuit, care, in afara de Moscova, trecea si prin unele republici ale URSS. Singura tara in care am acceptat atunci excursie prin BTT, (ca eram incapatanata, desi excesiv de cuminte) a fost Germania de Est, ceea ce m-a facut sa vad zidul in picioare, dar si castelul Sans Souci, si… lagarele de concentrare, una din cele mai crancene amintiri vizuale ale calatoriilor din viata mea. Ma rog, sa revin la rusi. Tot nu-mi plac in mod deosebit, dar am intelepciunea sa nu-i mai urasc in masa. Recunosc ca au unele merite, recunosc ca au unele orase extraordinare (toata lumea e unanima despre Sankt Petersburg), si chiar am ajuns sa-mi doresc sa merg acolo, candva. Uf, si ce suparata eram in  Franta, cand francezii imi spuneau, la inceputul anilor 90, cand ajunsesem acolo, ca nu sunt romanca, « am vazut noi la televizor, romanii sunt bruneti cu  ochii negri si pielea inchisa la culoare, tu sigur esti rusoaica« . Si o spuneau cu convingere. Mamaaaa, frate, pai asta mi se parea cea mai cea injurie 🙂  Adica eu, rusoaica?  EU? Chiar eu? Ba-mi mai ziceau si ca am defilat in fata monumentului lui Lenin, datorita mersului meu hotarat cu pasi apasati, ca un pas de defilare. Ba-mi mai ziceau si ca am lucrat sigur la KGB, pentru ca aveam memoria teribila a cifrelor (retineam imediat numerele de masina, numai o data sa le fi vazut, si apoi reperam masinile prin oras,  aveam un ochi intr-adevar de kaghebe :).   Uf, dar ce ma suparam atunci, la glumele astea 🙂 Memoria, deductia si ochiul mi-au ramas si…