Aseara, imi pune cineva o intrebare atat de web 1.0: “Maine cand te gasesc?” (online se referea). Am inteles cu greu ce intreaba, este de domeniul trecutului modul de a pune problema asa…. Mi-a luat cateva secunde sa pricep.
I-am zis simplu (desi intrebarea m-a facut sa rad cu pofta), “Unde sa ma gasesti? Online? Pai online sunt mereu. Nu am timp mereu de discutii, dar online sunt tot timpul. Iar timp nu stiu sincer cand am, ca de fapt nu e vorba doar de timp, e vorba si de timp si de chef. Nu prea stau eu in discutii lungi, s-a modificat comportamentul meu de-a lungul anilor de net, nu ca as fi stat vreodata, dar parca e invers proportional: sunt online mereu, in schimb discut greu/mai putin”
Unii sunt ramasi in urma, de unde si intrebarea, pe care eu aproape nu o mai inteleg “cand te gasesc?” Cum adica, cand ma gasesti? E firesc sa fiu online non-stop. Asta e purul adevar, sunt online absolut mereu, mai putin cand se descarca telefonul/tableta, etc.
Insa desi sunt online, asta nu inseamna nici ca sunt disponibila si nici dispusa la discutii sau la orice. Si mai depinde foarte mult pentru cine/ce. E ca in orice alt lucru in viata. Nu ies la cafea cu oricine, nu vorbesc la telefon ore intregi cu oricine, etc. {De altfel, cred ca nu mai vorbesc ore intregi de ani de zile. }
Nu exista virtual. Internetul este o unealta de comunicare, un alt canal. Atat. E parte din viata. Nu exista virtual. Mai exista pe vremuri, poate, cand eram non-identificabili, pseudonime, etc. Acum suntem noi, fiecare din noi. Sunt la fel de mult eu aici ca si acolo. “Tie la cafenea ti s-a parut ca-s altceva decat ce stiai de aici?”, o intrebam pe o prietena, initial cunoscuta prin internet, ulterior intalnita. La masa, la cafenea sunt poate putin mai blanda, asta e logic, ca aici sunt mai dura, ca deh, sunt intr-o haita de necunoscuti, tre’ sa pun niste limite. In rest, sunt eu si colo si colo, internetul e doar o unealta si un alt canal de comunicare.
Tocmai, el scurteaza uneori distantele dintre indivizi. Cand am vazut-o, ma simteam asa confortabil de parca ne stiam de cand lumea. E buna unealta asta, uite, practic nu mai exista stanjeneala de inceput, partea aceea cand nu cunosti omul. Plus ca in general cam stii “ce-i poate pielea.”
In vremurile cand inca ar fi putut avea sens sa ma intrebi “cand ma gasesti?”, pe vremea web 1.0, demult, in preistorie, inainte de 2002, eram inca in Franta, era internetul foarte putin dezvoltat, si ma facusem si barbat, am mai povestit asta. Nu faceam asta decat ca sa scap de agatamentele idioate ale altor barbati, de acel obsesiv “asl”. Cum nu eram pe net ca sa imi gasesc vreun barbat, nici macar din intamplare, preferam sa castig timp si sa nu am nevoie sa le explic ca sensul meu in online este altul. Asa, barbat fiind, ma lasau in pace.
Acum, insa, fiind altfel internetul, gata, suntem noi insine.
Si da, sunt online mereu. In afara de accidentele cand mi se descarca toate device-urile. Dar faptul ca sunt online, cum am spus mai sus, nu inseamna ca sunt disponibila sau dispusa.
