Cat mai dureaza?

Mi-a spus odata cineva ca “nimic nu-i batut in cuie”.
Despre provizoratul oricarei situatii, a vietii in sine… Despre efemerul oricarui moment.
De aceea astept mereu sa se termine, sa se schimbe. Pentru ca am incredere in cel care mi-a spus

cuie

 

Rostul

hibiscusul-meuAm un an ingrozitor de urat, nu imi doresc decat sa se termine cat mai repede.
In plus, si perioada este foarte grea.
Printre atatea lucruri complicate, astazi m-au emotionat cateva lucruri, si cativa oameni.
O colega de liceu, care a avut un accident pe munte in luna august si care mi-a scris azi urari. Si careia ii doresc cu multa dragoste, sanatate din suflet. Ma rog pentru ea.
Un domn primar din Bihor care isi aminteste de mine, dupa atatia ani…

Si mesajul de mai jos, care m-a lasat fara glas.
17:56  “Vă scriu aici… Vă urez sănătate, Dstră și mamei Dstră!!! La mulți ani! De un an prind putere citind ce scrieți pe fb. Mă ajutați să o îngrijesc și să îi dau viață din viața mea, mamei mele, după accident vascular sever, cu demență… Mă străduiesc, din răsputeri să merg înainte! Prin tot ce scrieți mă ajutați să rezist!!! Vă mulțumesc pentru că am acces la ce scrieți și să știți că o sprijiniți moral, discret, pe o fiică lângă mama bolnăvioară… Fiți fericită!!! La mulți ani, încă o dată!!! Cu drag, o necunoscută!

Poate ca pentru asta merita sa merg mai departe. Sa pun un picior in fata altuia.
Azi cineva m-a intrebat: tu aveai teoria cu bucuriile mici, unde s-a dus?
Daca macar ar fi putin soare afara, am raspuns. Sunt zile cand parca nu am sens.
Insa mesajul doamnei de asta seara m-a facut sa inteleg ca poate folosesc la ceva, chiar daca nu intotdeauna stiu asta.

ps. La multi ani, si TIE, M-G.

pps. Bucuriile mici sunt aici

 

Sa nu spargi

​Nici cand ma enervez nu arunc cu obiecte și nu sparg voit nimic. Ma ingrozeste violenta, de orice fel. Și fizică și verbala. O singura data in viata am aruncat cu ceva, aveam vreo 23 de ani, si putina minte, cred. Si am regretat intotdeauna. Ma certasem cu Philippe, plecase si ma lasase cu cosul de cumparaturi (comun, al cuplului) in hipermarket. Apoi a aparut acasa cu un inel de aur cu o piatra mare si cu un parfum de la Dior. Nu il purtam, era un parfum prea greu pentru varsta mea, insa il alesese pentru nume: Tendre Poison (otrava dulce). M-am enervat atat de rau, incat am dat cu ele de pamant. M-am speriat imediat dupa, ca puteam sparge piatra inelului (desi era in cutiuta lui de catifea). Pe vremea aceea purtam doar bijuterii mici, aproape insesizabile, inele subtiri, iar acel inel cu piatra mare nu-mi semana. A doua zi ne-am impacat, am acceptat cadourile dar le-am schimbat. Bijuteria cu vreo 3 mai mici, si parfumul cu ceva ce purtam.

eram mica, cred ca am exagerat cand am zis 23 de ani, probabil  aveam 20. Chiar nu purtam bijuterii mari. 

Si mai e o circumstanta pentru care m-am enervat, de fapt cea principala. Eu eram studenta, el intr-un lung si obositor divort. Nu stateam prea roz financiar. Iar sa cumpere lucrurile alea era o inconstienta din partea lui, la ora aceea, dincolo de forma lor… Și  ca idee, eu nu astept bani de la nimeni, si m-a enervat ca stiu cum ne era atunci, iar gestul lui a fost inconstient 🙁 Nu-s genul sa am nevoie de asa cadouri pentru impacare. Era nebun, uneori.

Foto Sulyok Imaging