A calatori singur, o fericire reala

De cand ma stiu, am fost foarte independenta. La 18 ani am plecat sa-mi fac studiile in Franta, singura, fara nimeni din familie sau vreun prieten. Direct din casa de la mama, unde am fost rasfatata mereu. A fost excelent, am adorat orasul, oamenii, studiile, totul. Am cunoscut natii diferite, am avut prieteni portughezi, mauritanieni, libanezi, senegalezi, si bineinteles, majoritar francezi 🙂 Insa inca imi amintesc de uimirea vecina cu sperietura a unei femei de 38 de ani, cand eu aveam 18, frantuzoaica din Bordeaux, care ma intreba cum ma descurc eu cand merg la Paris, singura la varsta mea?
La 26 de ani am plecat singura la New York, trei saptamani. Colegii mei de la ziarul francez la care lucram atunci erau foarte speriati, ei nu fusesera singuri nici pana la Paris, (noi eram in sudul Frantei, nu le-ar fi trecut prin cap sa traverseze oceanul si sa calatoreasca singuri.) Eu muream de ras de mirarile lor si le spuneam, zambind angelic, invariabil: “Uitati ca eu sunt nascuta la 3000 km si traiesc singura aici, deci…. ce mi-e aici, ce mi-e la NYC.” Si a fost extraordinara calatoria, evident.
La 27 de ani am venit singura in Romania, cu masina (conducand 3.000 km). Si m-am bucurat de drum. De fapt, ador sa conduc 😉
Nici nu mai enumar calatoriile facute prin Romania, mii si mii de km singura.
Nu vreau prin asta sa spun ca am facut vreo fapta de vitejie, nu contin frazele astea nicio nuanta de lauda, le-am dorit cat se poate de neutre. Vreau doar sa explic despre a calatori singur, ce minunat poate fi. Cum simti toate gusturile, mirosurile, cum vezi orasele, nefiind absolut deloc perturbat sau preocupat de altceva.
Ma simt bine cu mine insami si, evident, luand in calcul imponderabilele, nu ma arunc chiar cu capul in gol, insa nu mi-e deloc teama sa calatoresc singura. Si nu numai teama, ci nimic. N-am strangeri de inima. Ma simt bine, iar singur poti respira mai bine orasul, locurile in care esti. Iti poti face programul exact cum vrei, mananci la ce ora doresti, ce doresti, te culci tarziu sau devreme, te duci unde vrei, cum vrei, stai cat doresti, scurtezi, prelungesti sejurul…
gm4Calatoria cu un tovaras nepotrivit de calatorie poate deveni un cosmar. Si nu cred ca cineva vrea sa-si transforme vacanta in cosmar.
Poti sa dai peste oameni total diferiti de tine, inchisi, care nu comunica cu exteriorul (respectiv cu tara in care esti si locuitorii ei). Poti da peste cineva care iti atarna ca o piatra de moara de picior si care iti strica bucuria momentelor. Fara sa realizeze, chiar, fara intentie, doar pentru ca suntem, noi oamenii, foarte foarte diferiti intre noi. Ritmuri diferite, abordari diferite, deschideri diferite de spirit.
Sunt flexibila si fac concesii, insa sunt unele lucruri care sunt prea de tot, care ma scot din minti, si peste care nu prea pot sa trec, cum ar fi incapatanarea de a crede ca oricine trebuie sa vorbeasca romana si sa te inteleaga (absurd!!!), refuzul un pic stupid de a rosti macar 10-20 de cuvinte in limba engleza ca sa te poti intelege cu oamenii. Comunicarea nu este o chestie unidirectionala, este reciproca, iar daca unul nu face niciun efort, comunicarea nu reuseste.
Asta e o postare careia nu stiu sa-i fac alta concluzie decat aceea de a va spune, inca o data, ca este extraordinara experienta calatoriei singur. Merita incercata, macar o data in viata. Si, de fapt: “We’re born alone, we live alone, we die alone. Only through our love and friendship can we create the illusion for the moment that we’re not alone.” Orson Welles

Drama vietii mele

-“Pai nush, ai ceva care intimideaza.”
– asa e
– de unde stii? ea m-a vazut in carne si oase. Din poze, nu intimidez
– te am vazut live in Herastrau cand te plimbai cu o doamna
– si am ceva care intimideaza? 🙂
– da
– au. Ce anume?
– pari o femeie asa..mai dura…. inabordabila…distanta…rece. imi aduci aminte de profa mea de matematica….era dura …impunea respect
– Imi si place matematica, am fost olimpica, nu mai conteaza asta acum
– Se vede

Ei bine, cam asta e drama vietii mele. Cred ca par atat de inabordabila si glaciala, incat…
Intr-un fel e ok, tin la distanta tot felul de nedoriti. In alt fel e cam dureros, caci sunt unii oameni care nu indraznesc sa se apropie, caci nu vad in interiorul acelei carapace, din nefericire.

Pokemonul meu 

​Am prins 14 pokemoni și sunt nivelul 4. Am început acum 12 ore, timp în care am făcut muuuulte altele. Plaja, cina la restaurant, plimbari in doi, discutii politice, etc.

Fără îndoială la București nu voi mai juca deja. Oricum îmi pare simpluț,  tarotul pe care îl joc cu francezii e mult mai strategic 🙂 Pokemon Go nu mi se pare deloc adictiv. Nu implica suficientă gândire și logica așa încât sa mă poată “prinde”.

Iar la București vânez pokemoni de ceva ani….

Bineînțeles ca mă numesc Mirandolina, ca sunt blondă și îmbrăcată în roșu. 

PS. Frate, n-ai văzut așa tupeu. Pokemonul ăsta în farfuria mea de musaca. Nu mai exista respect…