Libertatea se construieste

Cand ma mai invidiaza lumea pentru viata pe care o am, ca nu trebuie sa aia sau sa aialalta (si recunosc, nu, nu trebuie, si n-am facut aproape niciodata nimic ca trebuie), ca “no strings attached”, vreau sa va raspund ceva, dragii mei: viata e si cum si-o face omul. Eu asa am trait mereu. Nu am cautat altceva. Asa mi-am construit-o. Si fix fac exact doar ce vreau. DOAR CE VREAU. Cand vreau. Si ma ocup de cine vreau 😉 De cine aleg sa vreau. Nu ai cum sa ajungi la asta decat construind asa. Ca daca construiesti cu planificari, cu intrat in randul lumii, cu facut ce “se face”, pai de asta ai parte ulterior. N-ai cum sa ai si untul si banii pentru unt, cum zice francezul (le beurre et l’argent du beurre). Alegi din start. Eu am ales instinctiv libertatea. Pot sa-mi permit sa nu ies 5-7-10 zile din casa deloc, nici pana la lift. Sau 20. Am facut. De multe ori, nu o data. Cu mult inainte de pandemie. Alegerea mea. Pot, de asemenea, sa aleg sa plec undeva, brusc, si sa nu vin 3 luni inapoi, si mai multe, oricat. Pare de invidiat? nu e.

E o constructie si asta, da’ o iei de la inceput asa 😉 Daca o apuci cum vrea mama, ce asteapta matusa, sa nu-mi dezamagesc familia, hai sa aia si cealalta, chiar daca sufletul meu nu zice, nu prea mai ai cum, dupa, sa ajungi liber liber. Pentru ca ti-ai creat deja obligatii, legaturi, si nu poti disparea brusc. Libertatea este ceva care necesita angajare si cladire pe termen lung. Nu este pentru ca te-au lasat altii liber, sau ca nu mai esti ocupat. Libertatea este o stare pe care trebuie sa o vrei si pentru care sa construiesti. Se face cu efort, ca orice alta cariera. Ba chiar cu mai mult efort, ca esti in afara normelor.

“And I’m only here
To bring you free love
Let’s make it clear
That this is free love
No hidden catch
No strings attached
Just free love
No hidden catch
No strings attached
Just free love”
PS. am avut profesional o perioada scurta cand ma duceam stresata si trista la munca, si se vedea pe mine, eram gri la fata, neagra in rest. Iubitul meu de atunci mi-a zis sa-mi dau demisia, ca nu sunt bine. Nu eram bine, ce-i drept. Am zis: nu, pentru ca am un credit. A spus, in mod foarte generos: da-ti demisia, iti vei gasi oricum job, iti platesc eu creditul intre timp. N-am acceptat. Am plecat de acolo cand am plecat la alt job. (curand, adevarat) :)) Asta apropo de facut ce trebuie, si nu ce VREAU sau ce simt. Dar am apreciat propunerea lui, mi-o amintesc si astazi, dupa 17 ani 😉 Doar ca mie nu-mi place sa depind de cineva. Apreciez mana intinsa, o accept uneori, imi place sa stiu ca am plasa de siguranta, dar nu ma bazez pe altii. Face parte tot din conceptul de libertate.

Fereasca!

De mai bine de 12 zile, triez hârtii. Erau deja clasate, dar vreau sa mai renunț la ele. Viața mea este un șir nesfârșit de hârtii. Le-am scos pe toate, ca să le pot tria si reclasa. Pentru ca task-urile acestea nu îmi ocupa tot procesorul, am mult timp de gândire. Am ascultat ebook-uri, sau emisiuni de literatura, am ascultat muzica, (mai rar, nu am starea necesara), si am gândit mult (cum am spus, procesorul nu e la 100% ocupat de selectarea hârtiilor). Acum câteva ore am avut un gând răzleț ca ar fi bine sa am cu 10 ani mai puțin, dar în următoarea secunda am știut ca e o prostie enormă. Nu, ar fi fost bine chiar sa am cu 10 ani mai mult. Am apucat sa trăiesc. Mult, intens, nebunește, frenetic. Am făcut ce am vrut aproape mereu. Am avut șansa să pot. Am plecat la New York in câteva zile, pentru ca ma îndrăgostisem. Am decis, am cumpărat biletul de avion și cazarea, am plecat! Aveam 27 de ani și am plecat pe banii mei, nu ai soțului, iubitului, părinților! De altfel, nu mai trăiam cu părinții de la 18 ani, eram la 3000 km de ei. Am dat doar acest exemplu, dar asa trăiam. Făcând ce doream.
Am făcut absolut mereu ce am vrut. Am râs mult, am pierdut nopți, am călătorit, am dansat până am rupt tocuri la propriu, am făcut nebunii. Am și muncit. Am câștigat bani prin munca, i-am cheltuit cu delectare. Nu am economii și nu ma interesează să am. Nu a făcut parte din preocupările mele. Strâng cărți, hârtii, vaze, etc. Orice, bani nu.
Am iubit mult și am fost iubita. Am fost cuminte, uneori prea, dar am trăit intens, cu pofta, fără să mă economisesc. Fără teamă de riduri, de portofel gol, de boală, de moarte. Asta chiar și acum 3 ani.
{De acum 2, după dispariția lui, am dorit sa dispar și eu. (Ăsta e alt capitol)}

Ce oroare sa ai 20 de ani acum când stai la cușcă, când gesturile cele mai simple iti sunt interzise.
Ferească! 

Après moi le déluge!

Aceasta ar putea parea o postare frivola, dar va asigur ca nu este. Este despre viata, cumva, in ce are ea mai profund. Am inceput sa lucrez devreme (aveam 21 de ani) si am avut noroc sa fac meseria care-mi era si pasiune (nici nu simteam ca lucrez, eram pasionata si mi se parea totul minunat. Greu, dar frumos.) Eram si corect platita (fiind in Franta). Aveam o viata suficient de lejera, financiar. (altfel, hm, dar aici, in context, conteaza financiar, pentru ideea pe care vreau sa o dezvolt.) De aceea, de cate ori mi-a placut cate ceva (rochie, pantofi), daca imi placea mult si erau mai multe variante (culori, imprimeuri), nu alegeam, le cumparam pe amandoua, si cateodata si cate 3  Identice la croiala, dar diferite coloristic. Apoi am venit in Romania. Faceam aceeasi meserie, dar eram platita de 15-20 de ori mai putin (si nu exagerez deloc). Am crescut usor, usor, dar in primii ani nu a fost evident (asa era piata muncii si meseria mea, specificitatile locale). Nu-mi mai era chiar asa usor sa cumpar ceva in 2-3 exemplare, desi pornirea mea spontana asa ar fi fost. Portofelul se stramba uneori  Imi amintesc de parca ar fi fost ieri, asa cum ne amintim toti anumite fragmente din viata care par anodine si totusi se dovedesc profunde, cum ma gaseam intr-o seara, dupa munca, la un magazin de pantofi, si imi placeau trei perechi, diferite intre ele de data asta, toate frumoase, toate de piele, toate comode, toate cu toc inalt (asa am purtat toata viata, tocuri, si la birou si in timpul liber). Mi-era greu sa aleg, si zaboveam in fata lor, negociind cu mine insami, pe care o iau acasa, pe care o las de izbeliste. S-a apropiat vanzatoarea. O doamna bine, trecuta de 50 de ani. A zambit, intelegator, fara ca eu sa ii spun nimic, pricepuse din priviri dilema mea. Mi-a spus: “Luati-le pe toate, daca puteti. Sunt frumoase. Va vin bine. Daca va plac, luati-le pe toate. Purtati-le acum, cat puteti. Va veni o vreme cand veti vrea sa purtati tocuri si nu veti mai putea.” Se vedea ca spunea sincer si din suflet, nu ca sa vanda (era una din marturisirile cele mai sincere ale unei femei, de care am avut parte vreodata). Am ignorat grimasele portofelului, si le-am luat (le am si azi). Le-am purtat cu placere si drag. Oricum, am purtat mereu tocuri, in afara de campaniile electorale (nu era cazul, parte din ele fiind si in zona rurala), in afara de mersul in deşert (aventura Bucuresti-Dakar, Cu papucii prin desert, de altfel si numele zicea, papucii, nu pantofii  ), si la Sozopol, unde totul e in panta, sunt sute de scari si majoritatea timpului o petrec in pantaloni scurti, sau si mai putin, pe plaja. In rest, in afara de campanii electorale, aventura africana si perioadele de Sozopol, sunt mare fan tocuri.

pantofi


Acum stam in case. De un timp, si cine stie pentru cat timp. Si cine stie si cum va fi dupa acest timp. Eu am stat si anul trecut enorm in casa, din cauza istoriei personale si a tragediei pierderii cuiva drag. Practic, de 13 luni, eu nu prea mai apuc sa port tocuri. Si imi rasuna in cap ades vorbele acelei doamne: “Luati-le acum si purtati-le acum, cine stie ce se va intampla, cat veti mai putea purta…
Niciodata nu trebuie sa sovaim, trebuie sa luam mereu totul din ce putem, din ce ni se ofera, din ceea ce dorim si avem cum sa atingem. Niciodata nu stim ce se intampla. O drama care ne arunca in cu totul alta dimensiune. Personala, ca a mea in 2019, sau generala, ca cea de acum…
O experienta similara o am cu o calatorie in Rusia si 2 republici sovietice asiatice. A vrut mama sa-mi cumpere o excursie prin BTT, in Rusia si cele doua republici. Se putea si isi permitea. Am strambat din nas: “Nu merg eu in Rusia!!!” Acum imi pare rau. 30 de ani mai tarziu si tot n-am vazut-o. Si Dumnezeu stie daca am sa o vad vreodata, cat despre republicile asiatice, si mai greu de crezut. Atunci am acceptat totusi o excursie in RDG. (am vazut zidul in picioare. Din partea estica). Dar povestea asta este exemplul contrar pantofilor, aici n-am avut reflexul bun (eram copil…). Intotdeauna trebuie sa profitam la maxim de orice moment, de orice ne ofera viata. Uneori trenurile care trec, nu mai revin niciodata. Si riscam sa ramanem pe peron, cu buza umflata, plini de regrete, asteptand “americanii”, sau “barbatul/femeia perfecta”, sau “momentul potrivit.”
Alteori, lumea se poate modifica total. Si noi ramanem cu lucruri netraite. Si cu gol in suflet.
Sper ca s-a inteles ca pantofii si excursia erau metafore pentru lucruri nemateriale, in primul rand, pe care trebuie sa le traim, fara ezitare, atunci cand ni se ofera. Nu exista “maine”, “mai tarziu”, “data viitoare”. Sau exista, dar habar nu avem cum arata acestea. Luati tot ce puteti de la viata atunci cand vine. Nu amanati vederea rasaritului. Nu stim, poate va fi innorat saptamani intregi. Plecati unde puteti, stati cu oamenii dragi, beti acest pahar de vin de care aveti chef, cumparati cartea care a aparut, dansati toata noaptea, cumparati un bilet de tren sau avion pentru un oras in care doreati sa mergeti…. Nu maine, azi. Habar nu avem ce vine apoi.
Pana la urma, zicerea “Dupa mine, potopul”, a lui Ludovic al XV-lea, nu era deloc rea.