condus

Saptamana trecuta am aflat cu cateva ore inainte ca trebuie sa fiu la Satu Mare. 650 km, drumuri romanesti. Insa cum « imposibil » nu exista pentru mine pana nu incerc,  am zis ca plec la drum. Evident, am regretat amar noaptea de dinainte, pierduta, caci macar pe aceea sa o fi dormit. Dormisem 4 ore, intre 4 si 8 dimineata. Si acum urma sa plec nedormita deloc, la 650 km, sa conduc o noapte intreaga, ca sa ajung la timp, in zori. Sigur, imi place sa conduc, sigur, sunt sofer bun, dar conditiile erau relativ dificile. Mama (suflet de mama!), era ingrijorata… Zis si facut, fac bagajele, fac cafeaua pentru recipientul meu fetis, si hai la drum. Cobor la masina, sa plec pentru un drum de 650 km, noaptea. Noapte neagra, ora 23. Urc la volan, demarez, si… imi trece o pisica neagra prin fata masinii. Nu sunt superstitioasa, deloc. Dar cand pleci noaptea la 650 km, nedormita, cand stii ca trebuie sa conduci toata noaptea ca sa ajungi dimineata acolo si sa continui cu o zi de munca, si vezi acea pisica neagra in fata masinii… va intreb: cat de nesuperstitioasa sa fii ca sa te prefaci ca n-ai vazut-o? Cum? Te dai jos de la volan, urci in bloc si te prefaci ca mai cobori o data? Trecusem sa vad locurile… Si-n plus drumul incepe prin bucata de autostrada spre Pitesti. Plicticos, monoton, eu obosita… Atunci au inceput sa ma traverseze ganduri negre, si o teama. Ca voi muri fara sa-l mai strang in brate. Nu ca as muri ma deranja, ci sa mor fara sa-l mai strang in brate…. Si toate mi se invarteau in cap, gandurile negre si spaimele. Ca si cand m-am dus sa vad locurile si nu le voi mai revedea. Atunci, sms catre cineva foarte apropiat. « Mi-e frica de mor, si nu spun asta des. Te rog roaga-te pentru mine sa ajung cu bine. Daca mi se intampla ceva, cauta-l si spune-i ca l-am iubit. » Am ajuns la Satu Mare. A fost cum trebuia. Am ajuns si inapoi, fara de care n-as fi scris aceste randuri. Pisica aceea neagra care se furisa m-a urmarit pe parcursul celor 1300 km, pana am parcat, duminica seara, in fata blocului. Cum a spus cineva, pisica aceea neagra a fost ingerul meu pazitor. Partea buna a lucrurilor: mi-a facut bine drumul asta, Bucuresti-Satu Mare-Zalau, Bucuresti. Nu am mai stat demult asa doar cu mine insami, atatea ore, sa nici nu citesc, sa nu scriu, sa nu ma uit la nu stiu ce pe internet, sa nu ies la plimbare. Adica niste ore fortate de stat cu tine insuti chiar fac bine. M-am gandit la o mie de lucruri, am decriptat o mie de lucruri, am inteles alta mie de lucruri, am planuit o alta mie de lucruri. Uneori, ideile bune chiar iti vin la volan. Ah, si am o noua obsesie. Fac rar obsesii pentru melodii. Acum m-am imbolnavit de una. Si de raceala, pentru ca am mers…

Imi place sa conduc, am spus intotdeauna ca simt o placere deosebita in asta.  Sa fiu eu cu asfaltul, cu gandurile mele si cu drumul care se asterne in fata. Conduc diferit in functie de faptul ca sunt sau nu insotita. Daca sunt insotita, sunt (incerc sa fiu) mult mai cuminte. Nu ca n-as fi cuminte cand sunt singura in masina. Dar, insotita, am intelegere pentru partenerul meu de drum, si incerc sa nu sperii, sa fiu coerenta si “dulce” in condus, si sa apas un pic mai putin pe acceleratie. Dulce insemnand “cu gesturi curgatoare”, dar ferma, caci urasc mamaligile, persoanele indecise si moi, mai ales la volan. De aceea cam sunt de acord cu barbatii cand spun ca femeile conduc prost. E adevarat, chiar daca o sa va fac sa urlati, pe domnisoarele si doamnele care ma cititi. De minim 8 ori din 10 cand cineva ma incurca in circulatie, cand cineva blocheaza o situatie, cand cineva nu stie sa anticipeze si nu simte miscarea urmatoare, ba chiar se pierde incurcand si pe ceilalti, aceea este o femeie. Eu, desi sunt foarte feminina ca si aparenta, desi sunt delicata, blonda, desi par fragila, conduc ca Starsky & Hutch (comparatia nu-mi apartine:  asa imi spuneau toti colegii mei din Franta, barbati, iar acolo barbatii sunt foarte misogini, apropierea de Italia ajutand mult la misoginismul lor). Nu-s neaparat smucita, dar sunt ferma, decisa, am fler, anticipez miscarile celorlalti, il simt pe cel susceptibil de a face o prostie, si in cea mai mare parte a timpului, nu ma insel niciodata, acel partener de drum facand una sau mai multe prostii. Il simt din felul sovaielnic in care poarta masina, din felul in care sta la volan, din felul cum priveste, cum demareaza la stopuri, din multe…. Am condus sute de mii de kilometri si nu ma satur, imi place mult. Dar n-am fost intotdeauna asa. Cum spunea foarte bine Philippe, permisul de conducere este “un permis”, asa cum numele sau il indica, adica iti da dreptul de a conduce. Ai voie sa te sui la volan si sa conduci masina, atat. De invatat, inveti mult mai tarziu, pe parcurs, iar unii niciodata, pentru ca dincolo de ceea ce se invata, exista unii care simt si altii care nu simt, implicit nu vor conduce niciodata ca cei care poseda acel instinct. Eu mi-am luat permisul la Bucuresti, conducand o Dacie 1300 (oh, da!) la scoala auto Ilioara (desi déjà existau alte scoli, private… dar ma rog, aveam incredere in « traditie »). Pentru ca mi-am luat permisul la Bucuresti, nu eram inhibata de marile orase, de strazi largi, de aglomeratie, de intersectii, de tramvaie, de oameni, de troleibuze, masini, treceri de pietoni, pasaje si altele. Insa ma speria foarte rau condusul pe drumuri exterioare, mai ales pe drumuri asa cum noi nu avem, respectiv autostrazi. Pe principiul “nu-i da omului ce poate duce”,  imediat dupa ce mi-am luat permisul (eram studenta la jurnalism la Bordeaux), am nimerit intr-un stagiu de doua luni (la…