intrebari

Topul intrebarilor stupide care mi s-au adresat in ultimul timp: 1. Pe polei si zapada, intr-o noapte de decembrie, cu o ninsoare infioratoare in fata ochilor, si fara deszapezire, ca nu-i asa, ai nostri ca brazii ardeau gazul pe dreapta in camioane in loc sa bage plugurile pe strada: –          Avem frane? Faţa mea a fost elocventa, ca raspuns. Insa acum, la rece, ma gandesc la alte variante de raspuns, verbale, pe care le-as fi putut avea: a)      – Nu, nu avem, aoleu, acum imi spui? de ce nu mi-ai amintit mai devreme sa le iau de acasa, le-am uitat pe balcon! Hai sa ne intoarcem sa le luam, ca ne-ar putea folosi. b)      –Nu stiu, vrei sa pun o frana brusca acum ca sa verificam? Eventual, intram in décor, da’ macar vedem daca avem sau nu avem frane, ca sa stim o treaba! c)       – Nu cred ca avem. Da’ crezi ca ne trebuie? 2. Cand iubeam pe cineva si sufeream, in anumite imprejurari, dupa 2-3 saptamani vine magistrala intrebare, de la cineva din preajma mea:  Nu ti-a trecut? –          Nu, tata, nu mi-a trecut, ca nu e o raceala. E o iubire, nu trece asa, ca o durere de stomac! Va anunt eu! Stati pe receptie, ca mai e de asteptat. 3. Tot cand sufeream, in acele perioade, barbati in jurul meu, insistenti: –          Vreau sa te ajut! Cu ce pot sa te ajut? [Traducere: “Te-as f…, vreau sa te ajut”. Adica daca tot nu pot sa ti-o trag cand esti lucida, poate cand esti vulnerabila reusesc. Nici nu mai conteaza cum esti, principalul e sa ‘te (aj)/.ut’] –          Cu ce sa ma ajuti frate, nu vezi ca plang dupa altul? Lasa-ma! Uite asa ma ajuti! A, sau fugi si cumpara-mi batiste! Sau du-i scrisoarea asta de dragoste din partea mea, LUI. Să-ţi dau adresa? Cam cu asta ma poti ajuta. 4. Cand programasem o plecare singura, pentru ca simteam ca sunt la capatul puterilor, ca merg spre ceva rau, si ca este vital sa ma desprind, sa ma duc departe, sa dorm, sa mananc, sa citesc, sa revin la mine insami. Spun asta de mai multe ori, ma asculta cu atentie, si in ajunul plecarii intreaba:   Cu cine pleci? –          Cu tanti Aglaia! Cu cine sa plec? Dar n-a fost niciodata vorba sa plec cu cineva! –          Nu dar ma gandeam ca… –          Ca ce? Am zis ca plec singura! N-am zis la misto. 5. Duminica dupa-amiaza, cand treceam frontiera Romania-Bulgaria, in sensul spre Bulgaria, vamesul,  (dar macar asta are scuza ca e vames): –Unde mergeti? -Nisipurile de aur – Mergeti sa luati pe cineva? -Nu. Merg sa stau acolo. –Acum? Cand se intoarce toata lumea? – Da, mie-mi place sa fiu linistita, aveti senzatia ca am fata sa merg cu turma? –Si plecati singura??? -Nu, frate, am un emigrant pakistanez in portbagaj si inca un chinez sub bancheta din spate. Rahat, nu vezi ca sunt singura in masina si ma duc, treaba mea ca ma duc cand…

El este omul cu care am vorbit mai multe carti. Am vorbit mult, minute intense, ore condensate. Zile intregi si bucati de noapte. Insiruiri de argumente, cuvinte, expresii, explicatii, intrebari, pledoarii, jocuri, probleme, rezolvari, ipoteze, concluzii. Si iar: interogari, reactii, emotii, enunturi, contradictii, renuntari. Intr-o zi, dorind sa recitesc ceva, am copiat discutia intr-un document. Avea 40 de pagini. Doar o discutie, dintr-o singura zi. Atunci am inteles ca el este omul cu care am vorbit mai multe carti. Pana acum, exista conceptul de om orchestra. Eu am definit discutiile bibilioteca. Fiecare carte avea un alt subiect. Era din alt domeniu. Si cu fiecare pagina, fiecare capitol, fiecare carte, viziunea mea asupra lumii, asupra vietii, se modifica, se imbunatatea. Acum, biblioteca a ars, ca cea din Alexandria. Iar motivul pentru care a ars e incert, ca in cazul Alexandriei. Sau poate n-a ars. Dar imi e inaccesibila. Si-atunci, poate ca ar fi chiar mai bine sa fi ars. Insa, in mintea mea, cartile au ramas. In sufletul meu, emotiile sunt. De nesters. De neinlaturat. Cuvintele, argumentele, discutiile, mirarile, exclamatiile, aprobarile. Silaba cu silaba. Reconstitui, reconstruiesc, rememorez. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mult timp, ani intregi, am detestat rusii, si tot ce venea de acolo.  In ochii si mintea mea de copil, comunismul venea de acolo, si judecam ca e un lucru rau. Singura, nu inspirata de ai mei. Ai mei nu aveau discutii din acestea de fata cu mine, si poate ca nu    aveau deloc. Nu stiu. Cert e ca eu, de capul meu, detestam tot ce era rusesc. Caci eram, atunci ca si acum, cu personalitate destul de determinata si distincta, ca sa pot decide ce e bine si ce e rau. Detestam pana la absurd, recunosc. Din cauza ca uram ce era rusesc, am o lacuna in cultura generala, caci nu am putut nici macar citi romane (desi saracii Tolstoi, Dostoievski, etc), nu aveau o vina in privinta comunismului. Si nu puteam citi romane pentru ca nu suportam numele rusesti din carti. Ok, cartea era tradusa in romana, dar cum Dumnezeu sa citesc Maria Vassilievna, Igor Ivanovici, si alte asemenea? Cred ca singura chestie ruseasca cu care am avut contact in acei ani a fost filmul « Gara pentru doi », care ii placea mult mamei, si da… cred ca atunci mi-a placut si mie. Nu stiu ce senzatie mi-ar mai trezi acum… probabil la fel, era ingrozitor de trist. Intre timp am citit si adorat Daniil Harms. Si Esenin. Si…. Tot din cauza sentimentelor mele neprielnice fata de rusi, de la vremea respectiva, atunci cand mama mi-a propus sa-mi cumpere o excursie prin BTT la Moscova, am refuzat fara sa ma gandesc. Desi era un super circuit, care, in afara de Moscova, trecea si prin unele republici ale URSS. Singura tara in care am acceptat atunci excursie prin BTT, (ca eram incapatanata, desi excesiv de cuminte) a fost Germania de Est, ceea ce m-a facut sa vad zidul in picioare, dar si castelul Sans Souci, si… lagarele de concentrare, una din cele mai crancene amintiri vizuale ale calatoriilor din viata mea. Ma rog, sa revin la rusi. Tot nu-mi plac in mod deosebit, dar am intelepciunea sa nu-i mai urasc in masa. Recunosc ca au unele merite, recunosc ca au unele orase extraordinare (toata lumea e unanima despre Sankt Petersburg), si chiar am ajuns sa-mi doresc sa merg acolo, candva. Uf, si ce suparata eram in  Franta, cand francezii imi spuneau, la inceputul anilor 90, cand ajunsesem acolo, ca nu sunt romanca, « am vazut noi la televizor, romanii sunt bruneti cu  ochii negri si pielea inchisa la culoare, tu sigur esti rusoaica« . Si o spuneau cu convingere. Mamaaaa, frate, pai asta mi se parea cea mai cea injurie 🙂  Adica eu, rusoaica?  EU? Chiar eu? Ba-mi mai ziceau si ca am defilat in fata monumentului lui Lenin, datorita mersului meu hotarat cu pasi apasati, ca un pas de defilare. Ba-mi mai ziceau si ca am lucrat sigur la KGB, pentru ca aveam memoria teribila a cifrelor (retineam imediat numerele de masina, numai o data sa le fi vazut, si apoi reperam masinile prin oras,  aveam un ochi intr-adevar de kaghebe :).   Uf, dar ce ma suparam atunci, la glumele astea 🙂 Memoria, deductia si ochiul mi-au ramas si…