emotii

Mi-ai invadat toate gandurile, mi-ai estompat toate amintirile anterioare aparitiei tale. Am o memorie foarte buna, de obicei. Acum cautam sa-mi amintesc ceva, si dintr-o data, mi-a navalit in cap un cuvant legat foarte tare de tine, care a eclipsat orice alt cuvant, si care mi-a anihilat orice incercare de a-mi aminti. M-ai umplut, pur si simplu. Am fost surprinsa, dar nu peste masura. M-am bucurat. Gandul la tine e instinctiv. Si e o fericire. Esti in mine, prezent, prin gesturi, prin cuvinte, un fel de familiaritate creata natural si atat de fireasca. La fel, zilele trecute, mi-au cazut  privirile, intr-o discutie, pe un cuvant. Efectul, imediat, ca cel al madeleinei lui Proust. Folosisei acel cuvant candva, intr-o circumstanta, intr-un mesaj. Brusc, acel cuvant nu mai era un simplu cuvant. Era impregnat de tine. Era legat de tine. Era o punte intre noi. Asa cum scriam despre geografia sentimentelor, asa exista si semantica sentimentelor, limbajul senzatiilor. Cuvintele capata intelesuri noi, se incarca de valente diferite, suplimentare. Asa cum trotuarele nu mai sunt simple trotuare, ci râuri de senzatii, cuvintele nu mai sunt neutre, ci incarcate de sentimente, de trairi. Silabele strecoara intre ele, nevazute, dar atat de pregnante, emotii, vibratii ale sufletului. Consoanele ascund in duritatea lor intensitati nebanuite si vocalele contin inflacarari. Daca cineva imi spune un cuvant care i se pare banal, dar mie-mi va aminti de tine, voi incepe sa zambesc, simtindu-l altfel decat ca pe un orice alt cuvant. Simtindu-te aproape, cuvantul acela care-mi aminteste de tine e ca o mangaiere pe care mi-o trimiti, de departe. Ca un clin d’oeil al destinului catre mine. Cuvantul acela ma umple. De caldura, de tine, de dorinta. Te iubesc inca si mai mult, si mai intens. Se poate mai mult? Nici nu stiu… « Car ma vie, car mes joies, aujourd’hui, ça commence avec toi » share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Asta e, nu cred ca am ce sa fac. Trebuie sa ma obisnuiesc cu gandul ca parca am, cateodata, 16 ani. De fapt, aproape intotdeauna parca am 16 ani…. Asa-mi amintesc de mine si acum 5 ani, si acum 10 ani, si acum 15. Ma simt stangace, podidita de emotii, paralizata de ele, nestiind cum sa le manevrez, cum sa le stapanesc, cum sa le manuiesc, cum sa le imblanzesc. Brusc, ma simt paralizata, legata de maini si de picioare, cu sufletul palpitand in stomac, pulsand puternic. Imobilizata. Eu, asa de « brava », de curajoasa pana la inconstienta, cea care ma arunc in tot felul de imprejurari grele si careia nu-i e teama de lucruri dure, de conditii extreme si de munca grea, ma simt brusc o fetita care nu stie de unde sa apuce intamplarile. Pe de o parte sunt neinfricata, cu o imagine exterioara calma, puternica si hotarata, ca si cand as manca oameni pe paine la micul dejun, pe de alta parte zici ca-s fetita cu chibrituri. Am sufletul cat un puricel si privirea speriata. Sunt coplesita de emotii si de timiditate, si nu pot misca, ca si cand nu stiu ce si cum sa fac. Uneori, momentele acestea sunt inconfortabile, le simt pana la durere, cu teama si incordare, dar efectiv e ca si cand nu pot sa ies din ele.  Ma simt prizoniera intr-o fetita. In acele momente ma privesc in oglinda. Si nu ma regasesc. Din oglinda se uita la mine, zambitoare, cu intelegere, dar condescendent, o femeie blonda, blanda, puternica.  Iar eu nu ma regasesc in ea, cel putin nu acum. Astazi, eu sunt fetita cu chibrituri, imi palpita sufletul in burta, si-mi vine sa plang de emotie. Atunci nu ma mai uit la ea. Intorc privirea si ma uit inauntru.  Si ma simt ca la 16 ani, cel mult. Si pentru ca nu pot sa schimb asta, aleg sa ma bucur! Asta e, ma impac cu ideea! Am 16 ani. 16 ani si o secunda. O secunda de eternitate, caci e … share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am ajuns acasa tarziu, dupa o zi foarte grea. Am reusit sa-mi revin, cat de cat, abia acum, dupa 2 ore. Am ajutat pe cineva sa se mute… Avand in vedere ce s-a intamplat azi, mi-am mai amintit de o alta mutare;) Flash back. Pe 22 decembrie 1989, noi o mutam pe bunica dintr-un apartament intr-altul. Noi caram mobile, saci, si lumea tipa de la balcoane « A cazut televiziunea » 🙂 Eu, adolescenta, mirata, abia apoi am evadat pe strazi, in seara acelei zile… In fine, revenind la ziua prezenta: in seara asta dorm improvizat. Maine o sa fie mai bine. Acum ma uit in jur si-mi dau seama ca de anul trecut, de cand m-a apucat « schimbarea », frenezia, acum chiar nu mai e absolut nimic aici, in afara de cartile mele, de haine si de mine, care sa dateze dinainte. Apropo de geografia sentimentelor, exista si o insufletire a lucrurilor. Si ele se impregneaza de intamplarile la care asista, pe care le traiesc, la randul lor, cu « sufletul » lor de lucruri. Patul in care am dormit ani de zile, care mi-a adapostit noptile albe, care mi-a tinut laptopul in brate, care mi-a citit cartile si mi-a respirat  mireasma trupului si a parului, care mi-a leganat somnul si mi-a impartasit visele, patul acela a disparut si el… E ca o parte din viata mea, niste ani, niste parti importante ale unor ani, care dispar. O iau de la capat, ca de la zero, cu un pat nou, din nou de umplut de vise, de umplut de zbateri, de retete anti-somn, de zambete, de parfumuri, de simtiri. Un pat nou, cu care va trebui sa ma imprietenesc, asa cum am facut-o cu fiecare din aceste obiecte noi. Cu biroul, cu dulapul imens (care nici macar el nu reuseste sa-mi adaposteasca hainele), cu etajerele. Stau acum, in varful patului meu improvizat, meditand la toate lucrurile acestea, izbita in moalele capului (abia acum!) de faptul ca mi-am dat seama ca nimic in afara de carti, discuri, haine si pantofi, nu mai e al vremii aceleia. Nu stiu daca sa rad sau sa plang. Cum spuneam acum cateva zile, exista un inainte, si exista un dupa, intotdeauna. Ah, si eu! eu mai sunt! E discutabil insa cat de mult mai sunt ceea ce eram, desi am senzatia ca sunt aceeasi de cand am propria mea constiinta, cel putin din adolescenta. Sigur, am dorit atat de mult sa schimb acea mobila neagra. Mobila era ok, era o mobila de lemn masiv, problema e ca nu era potrivita pentru casa asta, si in plus, era prea neagra… (pentru casa). Aveam si mocheta antracit. Erau unele seri cand veneam acasa si… Nu, chiar era prea negru. Acum toata mobila mea e mesteacan, si peretii sunt pastel. covorul rosu… M-a apucat intr-o zi nebunia, si desi premeditam asta de mai mult timp, cand am gasit modalitatea, am schimbat tot. Patul ramasese. Dar a plecat acum si patul, si dorm improvizat in asteptarea celui nou, pe care trebuie sa am timp sa-l aleg… Maine; azi am…