culori

Nu pot sa dorm de emotii, pentru ca maine e operatia, desi stiu ca tot maine este si luni si ca am sa fiu praf. Oricum, folosesc cuvantul « maine », doar din automatism si din principiul ce-mi este propriu ca atata timp cat nu ma culc, e aceeasi zi cand m-am trezit, iar mainele meu (teribil de subiectiv), incepe abia cand ma trezesc. Ca altfel, oricum, e duminica spre luni, trecut de 4 AM. Deci e deja luni, respectiv acel asa-zis « maine ». Ca sa treaca nenorocitul asta de timp, am tot citit diverse. Citind, descopar cu deloc mimata surpriza ca de-adevaratelea eu uit lucrurile neplacute. Am capacitatea sa le estompez, ca sa ramana doar o impresie generala, si, in schimb, imi amintesc in detaliu lucrurile bune…. Este o cernere foarte subiectiva a lucrurilor. Un subiectiv pozitiv, un subiectiv optimist, un subiectiv care alege lumina. Cumva, am rafinat (in mod inconstient), si am dus la extrem procedeul memoriei afective. Madelena lui Proust. Cea care-ti aduce aminte mirosurile, gusturile, detaliile. La mine functioneaza, se pare, si reversul. Daca amintirea e neplacuta, creierul meu o niveleaza, o estompeaza, o sterge. Nu de tot. Dar mirosurile, gusturile, detaliile, dispar. Pastrez o impresie generala, un soi de vedere aeriana a situatiei (aeriana in sensul de « de sus, de departe, vedere generala », nu de « pierduta in spatiu »), dar uit cat de rau a fost de fapt. Si sunt incapabila, de-adevaratelea, {afirm asta fara bravada sau falsa vanitate}, sa povestesc detaliat cat de rau a fost… Cat de bine a fost, in schimb, stiu cu lux de amanunte. Stiu toate fericirile, si toate bucuriile, nuanta cu nuanta. Mirosul ierbii, cand creste. Cantecul pasarilor in diminetile de vara. Cantecul greierilor pe inserat. Culorile si formele florilor. Culorile apusurilor si rasariturilor. Zambetele oamenilor dragi. Mangaierile. Cuvintele frumoase. Saruturile. Intamplarile bune. Cand m-a luat de mana. Privirile. Imbratisarile. Rasetele. Rochiile pe care le purtam cand m-am intalnit cu EL. Cum ne-am privit, ce ne-am spus, ce am tacut impreuna. Durerile le indepartez, le las in spate, le anihilez cumva printr-un soi de « aproape » uitare. Arma cea mai redutabila. Dar o uitare inconstienta, nu chemata, nu dorita, nu comandata. O supraconstiinta, cumva, care ma face sa indepartez raul. Cel trecut. Poate ca asta e secretul puterii mele, rezistentei mele? Apropo, aici vedeti o inima sau sarma ghimpata? Si, peste un timp, ce va veti aminti? Un gard de sarma ghimpata, cu o forma stranie, sau o inima? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu-mi place bazarul. In afara de bazarul din tarile arabe (pietele lor traditionale). Bazarul transferat in tarile europene, in zone turistice, imi repugna. Tonele de gherete, tarabe, tonete pline cu nimicuri care mai de care mai stralucitoare, mai sclipitoare, mai plăsticoase, mi se par suprema ilustrare insasi a prostului gust. 80-90% dintre aceste obiecte sunt made in China. A nu se intelege ca am ceva impotriva Chinei. Dar daca iti doresti sa aduci ceva de pe unde ai fost, sigur nu bazarurile sunt o sursa. Caci, teoretic, iti doresti sa aduci ceva din locul in care esti (tara, oras, etc), si nu din China. [ma rog, eu n-o am nici pe asta cu « adusul a ceva », consider ca bogatia cea mai mare este ce acumulez in suflet si in minte in timpul calatoriilor, observand traditii, culturi si civilizatii diferite, dar ma gandesc la cei care doresc sa aduca ceva, despre ei vorbeam] Kitsch-ul si amestecatura de toate felurile din bazaruri uniformizeaza aceste « manifestari umane ». Nu mai e o mare diferenta intre stradutele dintr-un oras medieval (unde municipalitatea a dat permisiunea pentru bazar), si faleza dintr-un statiune pe malul marii, din oricare tara. Un alt mod de a « exprima » globalizarea cu tot ce are ea mai trist si mai jos ca nivel. Iar dincolo de sclipiciurile ieftine, paietele de prost gust, deci dincolo de aceste lucruri indoielnice, in plus, aceste bazaruri uniformizeaza si anihileaza diferentele regionale, particularitatile locale care sunt, de fapt, bogatia fiecarui loc in parte. Bazarurile, vanzand prostii cu preturi de nimic, rivalizeaza non-concurential cu artizanii locali, care trec astfel, in spate, si pierd, caci, (nu-i asa?) productia lor nu e o productie de serie, plus ca e manuala, si evident nu poate tine piept preturilor unor plastice scoase in milioane de exemplare din uzinele chinezesti. La toate astea reflectam saptamana trecuta, plimbandu-ma prin Nessebar, zona « vechiul oras ». Nu, nu mi-a placut. Pentru ca, atatea stradute pitoresti, biserici vechi, in mijlocul marii, care ar fi putut fi o incantare si un deliciu, sunt, de fapt, suportul pentru INCA UN ALT bazar, egal cu toate celelalte bazaruri de oriunde de aiurea, unde gasesti, ingramadite, fake-uri de genti, ochelari de soare, pantofi de sport, camasi, unde gasesti aceleasi esarfe chinezesti, aceleasi plastice colorate ca peste tot. Urasc bazarurile, in tot ce au in ele de superficial si neautentic, de circ si manele.  Sufocau pur si simplu acel loc, in loc sa-l lase sa respire frumos si firesc. Si nu-i pot intelege nici pe oamenii care cumpara fake-uri, ca tot veni vorba. Clientii acestori imitatii, de ce? Pentru ce? In ce scop? La ce le foloseste? Cui ii face bine? Te simti fericit sa arborezi diverse marci, cand stii ca produsul nu este cel adevarat? Pe cine pacalesti? Nici pe tine, pentru ca stii de unde si cum l-ai cumparat, si nici pe apropiatii tai. Cineva care are un nivel mediu de viata e putin probabil sa poata sa aiba haine, pantofi, ochelari de soare, genti care teoretic ar valora sute sau…