860. N-am vrut sa fie rotund, s-a intamplat

21 juillet 2021

860 de zile. (adica, sa traduc, 2 ani, 4 luni, si cateva zile) Atata a durat sa ies din negura. Nu e mult. Nici putin. E o bucata de viata. Uneori si o zi e mult. Alteori nici 10 ani nu sunt mulți. Depinde de ce, depinde cum.(Ca o indicație, exact cu un an înainte de începerea pandemiei. Care nu știu dacă a aranjat sau deranjat cursul lucrurilor, n-am comandat-o eu, a fost asa, peste, ca încă o cocoașă, pentru mine. – sper ca stiti bancul cu cocosatul in cimitir. Sau ca niște garduri suplimentare de sărit. Cursă cu obstacole)
Nu neaparat nu ma mai cuprinde durerea. Imi amintesc mereu, evident, il pomenesc mereu, in multiple intamplari sau povestiri, in discutii, dar nu mai sunt blocata. Am fost si poate voi mai fi blocata. Insa cumva abia acum imi functioneaza din nou mintea la 100%. Din nou sunt eu, cu umor, cu giumbuslucuri, cu bucurie, cu lucrurile haioase care ma caracterizau. Plus cu gandirea, pe care mi-am regasit-o cu greu. Dar care revine acum, ducandu-ma « de colo colo », fix cum imi placea dintotdeauna.
N-a fost usor, locuiesc in aceeasi casa, cu amintiri in toate colturile, merg in acelasi parc, ma sui in aceeasi masina, fac aceleasi drumuri. Uneori as fi dorit sa nu rasara soarele, sau sa dinamitez toate astea de mai sus, de parca m-ar fi ajutat. Poate m-ar fi ajutat. Dar cine naiba stie. Nu am putut incerca sa vad. Ar fi fost mai usor? mai greu? as fi renascut mai repede? m-as fi prabusit de tot?
Nu exista o formula, nici macar nu exista indrumari, n-as putea sa spun nimic unei persoane in aceeasi situatie, ba chiar, pentru ca am trecut prin asta, as avea decența sa tac. Nu exista, cu alte cuvinte, o solutie universala, un drum comun, un elixir de viata. Abia de cateva zile simt ca gandesc.
Am vrut sa mor, cumva, daca ma gandesc precis la asta, inca vreau. Acum.
M-am poticnit, m-am chinuit (in general m-am AUTO-chinuit) ca să uit celalalt chin, de netrecut, mi-am impus datorii morale. Am căzut de multe ori. De X ori. M-am ridicat de X+1. Acum sunt în picioare. Nu stiu cat va dura, poate e vremelnic. Dar merita, pentru aceste momente, sa fi rezistat pana aici. Candva, scriam (naiva de mine!): « ma prefer cateva dezamagiri mai tarziu », asta insemnand ma prefer cateva pierderi mai tarziu, cateva dureri mai tarziu. Eh. Habar nu aveam. Dar na, se iarta, (ma iert si eu pe mine, desi de regula sunt aspra cu mine), insa toti suntem naivi cateodata (eu voi muri iremediabil naiva). Am un dar aproape enervant de a ramane ingenua peste ani. (mi-a zis candva, femeie fiind: « esti asa copil, dar iti sta atat de bine »)
Scriu cumva mai mult pentru mine, asa cum bati o piatra de hotar.
Dorindu-va sa nu intelegeti niciodata nici simtirile de pana aici, si nici sovaielnicele drumuri.
Clou : Jusqu’ici tout va bien [clip officiel] – YouTube

Scriu cum respir. Traiesc cu pasiune, si nu mi-e teama ca o sa ard pana la ultima bucatica. Nu ma economisesc... de ce as face-o? :) Spirit ludic, care considera ca râsul e cea mai importanta arma pe care o avem in viata, voi continua sa zâmbesc şi să glumesc cât voi exista. Iubesc, respir, traiesc, exprim, toate la intensitate maximă. Nu ofer şi nu doresc jumătăţi de măsură. Şi mai ales, scriu. Scriu cum respir.

1 Comments

  • Te iubesc copil sensibil ! Da mi te lași învinsă de viață dura Meriti fericire și
    bucurie ! Ai oferit tuturor sufletul tau ..
    Cu drag

Laisser un commentaire

Votre adresse e-mail ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *