cauze

Desi sunt o aparatoare infocata a internetului, ei bine, unele lucruri nu isi au locul pe internet. Am spus de multe ori in ultimele zile. Nu vreau sa salvez NIMIC pe Facebook. Sunt un suflet impietrit si nu salvez nici spitale, nici balene, nici paduri, ONLINE. Nici orice v-ati putea inchipui. Nu-l dau jos nici pe Blejnar, nici pe Basescu, nici pe Obama. Nu cred in cauzele online. Nu conteaza cauza, oricare ar fi ea. Si poate tocmai comportamentul oamenilor m-a facut sa am reactia asta de respingere. M-am cam saturat de activistii online care isi « cumpara o constiinta » asa cum isi cumparau pe vremuri pacatosii indulgente de la biserica catolica. M-am saturat de activistii online de fotoliu, care nu s-ar deplasa nici pana la coltul strazii pentru crezul lor, dar care cred ca isi fac datoria dand un click, neglijent, intre doua mesaje private si trei statusuri, si care isi impanzesc lista de prieteni cu acea cauza. Daca vrei sa ajuti, da, poti afla pe FB, (e excelent ca mijloc de transmisie a informatiei, ca penetrare), dar ajutorul e in real. Daca vrei sa manifesti, da, poti sa te « strangi » pe FB cu cei asemenea tie, dar manifestatia e in real. Daca vrei sa fii om, asta se face in real. Nu dand click-uri absolut alandala la zeci si sute de cauze de care nu-ti pasa. Ce ti se pare ca faci? Te simti mai bine? Te culci seara cu sentimentul datoriei implinite? Te simti mai om? Mai bine iesi pe strada si da o paine unui om sarman, sunt destui. Painea aceea valoreaza inmiit fata de un click pentru orice cauza sforaitoare. Sigur, nu te vede lumea, asa cum te vede cand aderi la cauze…. Dar daca singura ta grija este « sa te vada lumea » ca esti responsabil, ca esti civic, ca esti uman, afla ca NU ESTI. Nici responsabil, nici civic, nici uman. Da, cred in puterea internetului de a federa, de a informa, cred in rostul grupurilor (strangi oameni ca tine si discuti cu ei), dar actiunea, orice fel de actiune, se face in real. Si atunci cauzele sunt INUTILE. Ca sa afle cineva ceva (de pilda intr-un caz ce are nevoie de ajutor), un simplu status, scris clar, e suficient. Ca sa vina sa ajute, nu e necesar sa dea like la cauza. Cauze, aceasta extensie inutila, online, a ipocriziei noastre. Cumpara-ti o constiinta cu un click! Sau cu doua. Sau cu zece. Sau cu o suta, in functie de cat consideri ca ai pacatuit. Apoi, intoarce-te la rele. La minciuna, la furt, la injurii, la facut rau aproapelui. Esti un om bun, uite cate cauze ai la profil. Esti un cetatean responsabil, tu dai jos presedinti cu un click…. esti preocupat de ecologie, plantezi arbori cu un click, vorba aia, ce ti s-ar putea reprosa? « Insirand cuvinte goale ce din coada au sa sune »… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it…

Sunt putine lucruri care m-ar face acum sa ies in strada. Dar sunt cateva. Si, mai ales, eu deplang lipsa  de convingere, de civism, de spirit etic a romanilor, care au pierdut capacitatea de a protesta, de a iesi in strada pentru ceea ce cred. De aceea, eu nu voi inceta sa apar cauzele in care cred. Si voi incerca sa insuflu pasiunea si implicarea mea si altora. Am fost, astfel, joi, sa defilez la Marsul Panaramelor, impreuna cu alte fete, femei si barbati, al caror mare numar m-a surprins absolut placut. Este un mars impotriva agresiunilor impotriva femeilor, un mars pentru a afirma ca nu, nu victima e vinovata, ci violatorul.  Chiar m-am dus din convingere, pentru ca timpul meu e extrem de pretios, si nu-s multe lucruri care m-ar scoate acum din casa , fie ca nu fac nimic decat sa citesc sau sa scriu, la ora aia…  Am fost la acest protest, si ma voi mai duce la proteste similare. Sunt putine lucruri care m-ar mai scoate din casa acum, ca sa marsaluiesc… Acesta este unul dintre ele. Pentru ca societatea romaneasca e prea retrograda. Inca, in majoritate, oamenii considera niste gesturi golanesti ca fiind cavaleresti. Pentru unii e extrem de greu de inteles ca fluieratura nu e o chestie de admiratie. Cunoasteti, evident, deja variantele: 1.aaa, esti ipocrita, cum sa nu-ti placa? sau 2.esti urata, nu te fluiera nimeni, esti invidioasa.  Agresiunea verbala sau fizica, sau violul nu e o tema de bucurie, pentru nimeni, si nu se poate nimeni simti magulit ca e fluierat. Intamplarea face ca sunt o blonda cu forme, super fluierata (apreciata, dupa mintea scurta din capul unora). Eu, fluierata, ma simt oribil, agresata, nicidecum apreciata, si mi-as dori cateodata sa port armura. Si cred ca nici aceea n-ar fi suficienta… Greu. Ce tupeu pe mine sa arat asa si sa indraznesc sa ies pe strada cu toata feminitatea asta la mine. La dracu’, n-as putea sa o las acasa? Clar,  provoc! Cam asta e discursul pe care acea defilare il combatea… Si m-am saturat de comuna primitiva, unde masculii parca abia au coborat din copac si daca vad o femela corespunzatoare se manifesta prin gafaituri si fluieraturi (cand nu prin urlete mai rele, nu va spun de cate ori mi-am auzit pe strada « te-as fute », si? ar trebui sa ma consider admirata????). Eu ma simt agresata, ca femeie, si doresc ca aceste comportamente sa inceteze. Iar asta e chestie de educatie, de schimbarea societatii. Da, si de aceea am iesit in strada, sa defilez, cu toata feminitatea mea, in rochie si pe tocuri, cu parul meu blond, cu formele si zambetul meu. Care nu, nu sunt o invitatie la agresiune. Ci sunt componente ale fiintei mele. Chiar ma deranjeaza sa fiu fluierata sau pipaita pe strada. Nu numai ca nu consider ca e un compliment, dar e o agresiune. Ca daca iti place, poti sa te uiti si fara sa jenezi… Fara sa te manifesti intr-un fel care agreseaza. Ce se…

Postez rar politic. Rar egal aproape niciodata. Bun, asta seara fac o exceptie. Minunat. Eu eram destul de cinica in ultimul timp despre devenirea acestui popor, despre viitorul sau. Numai privind in jur si te ingrozesti. Ceea ce altii numesc cinism, din pacate, eu numesc realism. Privesc in jur si vad. De la nivelele cele mai joase, cele la indemana fiecaruia, nu mergem in sus, ci in jos. De la felul in care ne crestem si educam copiii, de la felul in care ne comportam intre noi sau cu ceilalti, de la spiritul civic (mai bine spus, de la absenta sa), de la cainosenia care se dezvolta (si inca, eu, ca proprietar de catei, va spun ca ei sunt de nadejde, nu ca oamenii). Ei bine, n-o sa se intample nimic in vecii vecilor amin. Aleluia!!! Murim cu Miorita de gat. Murim doinind a jale pe pajiste, privind gales la Miorita noastra.  Mai o stacana de vin, mai o doina de jale, mai o lacrima, mai un topor in capul vecinului, mai o siluire a vecinei.  Sau, versiunea urbana si moderna a mocofanului roman:  murim in fotoliu, protestand pe Facebook, trecand in ochii celor din lista noastra ca mare revolutionar deschizator de drumuri, Che Guevara cu acte in regula. Mai « ciupim » o bruneta, o blonda sau o roscata din lista, mai luam o gura de bere, mai dam un like la o melodie, mai citim un ziar, comentam undeva, injuram si scuipam seminte. Intre toate astea, nu uitam sa aderam la cauze. Mai ales sa fie multe, nefolositoare si sforaitoare. Adormim seara cu sentimentul datoriei implinite, ragaind satisfacuti. Si stam in fotoliu, de parca ne-ar fi lipit acolo cu superglue, pierir-ar inventatorii fotoliilor. Oricum, gandim ca nu putem fi eroi, ca nu putem mobiliza « milioane de persoane« , (ca si cand cineva cerea asta) asteptam « un semn de sus » (cand te-o lua Dumnezeu la el, poate), ca « nu se merita » (oribila exprimare!) sa miscam ceva. « Pai de ce eu? Ei, mie nu-mi place ce se intampla, dar gesticulez din fotoliu. Daca e vorba sa ma ridic si sa merg la actiune… eh, pai se schimba treaba. Pai de ce eu? Mie mi-e bine si asa… ». Al naibii concept de « merge si asa », inradacinat in genele noastre, parca, mai puternic decat orice pornire. Si genialul: « de ce eu, daca majoritatii romanilor nu le pasa? » ca si cand preopinentul n-ar fi roman, si de parca nu si-ar fi inceput tirada sforaitoare prin a spune apasat « noi« , incluzandu-se intr-o forma de actiune subinteleasa. Da’ntre timp s-a razgandit, pai sa intre el la puscarie, ca Tutea, pentru un popor de idioti? (adica da dovada de indrazneala, in comparatii). Murim cu Miorita de gat, va spun eu. De bunavoie, (transformata in voie buna) si nesiliti de nimeni. Cu o doina sau o manea in fundal sonor, nici nu mai conteaza. Intr-o veselie si o inconștiență imobilă. Dupa noi, potopul, desi majoritatea care gandesc asa, au si copii. Nu-si dau seama ca ruineaza cu mana lor viitorul propriilor…

Sunt pe internet de 11 ani. Am stat online ore intregi. Zilnic, cu extrem de putine exceptii. Cred ca as putea sa scriu o teza despre interactiunea umana pe internet. Din exemple concrete, trairi concrete, observatii succesive. Interactiunea cu orice pret. Chiar si cu pretul ridicolului, spuneam acum cateva saptamani. Insa n-am avut ragaz sa scriu, sa detaliez. Interactiunea umana, transformata, nu numai cu pretul ridicolului… Autentica sau deformata. Ziceam ca sunt de ani intregi pe internet. Ca sa-l citez pe un foarte bun prieten, care spunea asta despre el, dar mi-o insusesc, caci mi se potriveste si mie perfect, « eu locuiesc pe internet« . Daca ma cautati, acolo ma gasiti. E mai sigur decat orice alt mod de a lua legatura cu mine 🙂 In zorii internetului, am intrat in online cum as intra intr-o incapere cu necunoscuti. Si am procedat cum as fi procedat in viata. Eu sunt deschisa, directa, nedistorsionata. Vorbeam ca-n viata (frumos, politicos), ma prezentam ca-n viata. Raspundeam ca-n viata, si-mi aparam crezurile, ca-n viata. Eh, am invatat multe intre timp. Am invatat retinerea… M-am lovit de tipologii umane extrem de diverse, pe care poate ca in viata nu avusesem cum sa le intalnesc, deoarece realul este mai structurat in categorii (sociale, profesionale, etc). Naiva, am pus suflet. Am suferit cand niste neghiobi ma injurau. Atunci nu stiam destule cat sa inteleg ca era defularea lor, pentru ca in real nu valorau adesea nici o ceapa degerata. Am cunoscut oameni care isi faurisera complet identitati si-si construiau mitomanic trecuturi inventate. Din plictiseala de a-si trai viata. Din incapacitatea de a-si schimba viata. Din neputinta de a-si ameliora cotidianul. Din frustrarea de a nu putea fi nici macar 10% din ceea ce si-ar dori. Am vazut amoruri online, sfasieri online, ba chiar maternitati online (o sa ramana de pomina « copilul » Tiei si al lui Bebe — ea isi faurise o poveste, ca are un copil, ca va naste, ba chiar ne-a trimis poze… Era o fabulatie completa a unor minti bolnave. Nu mai putin adevarat insa este ca s-au cunoscut si ca el a bagat cutitul in ea). Am ascultat verzi si uscate. Am vazut oameni disonanti. Am vazut creatori de identitati pe banda rulanta. Am vazut ce inseamna sa fii atat de singur incat sa te agati de necunoscuti si sa iti creezi niste legaturi care sa-ti justifice existenta ca individ. Am purtat zeci, sute de ore de discutii aberante. Nu din partea mea, ci din partea interlocutorilor… Eu, asa cum v-am spus, am fost veritabila, mi-am aparat ideile, mi-am trait trairile (reale). Intens. Ca si-n viata. Am rezistat asalturilor unei intregi pleiade de ciudati, disperati, insigurati. Si apoi, plictisindu-ma de a le tot raspunde repetitiv ca nu sunt disponibila, am decis ca vreau sa fiu barbat pe internet. Si am fost barbat 2 ani. Un barbat foarte credibil. Ma saturasem sa trebuiasca sa explic mereu ca nu vreau nimic, nu astept nimic, nu-s disponibila, lasati-ma. Asa ca am devenit barbat, ca sa-mi recapat linistea. Si a fost ok…