calatorie

Transferul de incredere este unul din cele mai importante lucruri in viata asta. Luni voi trai un asemenea moment, in direct. Trebuie sa facem o afacere, eu si doua persoane. Am multa incredere in fiecare dintre ei, si probabil si ei in mine. Cu fiecare dintre ei am traversat experiente extreme, din acelea dupa care stii ce poate pielea unui om si daca te-ai mai inhama sau nu la ceva vreodata cu el.  Cand spun extreme, si din acelea care incearca natura umana si limitele ei, e vorba de extreme la propriu, fara exagerare. Cu unul am traversat desertul, cu alta am facut o campanie electorala. Ambele sunt experiente limita, unde vezi exact caracterul omului. In timpul  normal, suntem social draguti si politicosi. E usor sa fii amabil la Bucuresti, la cafea… Insa in conditii extreme, de oboseala impinsa la limite, de tensiune, de izolare, in cazul desertului, chiar vezi ceea ce poate omul, pana in adanc. Cad toate mastile, daca e ca ele sa existe. Cad pe rand, si te dezvalui asa cum esti. Cine a traversat desertul cu tine te stie pana in rarunchi. Stie « ce-ti poate pielea », in cele mai adanci intelesuri ale acestei sintagme. Si stie pana unde poate sa mearga cu tine, sau daca mai merge undeva vreodata cu tine 🙂 Cu amandoi am avut, deci, experiente extreme, care ne-au facut sa ne cunoastem mai mult decat reusesc unii sa o faca intr-o viata intreaga. In aceste circumstante, este extraordinar de onorant pentru mine ca amandoi au incredere in mine si ma apreciaza. E onorant ce am auzit de la el, intr-o perioada din primavara trecuta, cand eram pandita de depresie: “cand ai inteligenta si fizicul tau cel mai bun lucru mi se pare sa iti dai singura tie insati un mare sut in fund!”  Venind de la un om  cu care am traversat desertul, care ma stie cum reactionez oricand, si la oboseala, stres, trai in comunitate, promiscuitate, si o gramada de situatii dificile, acest lucru e si mai important. Si, la vremea respectiva, m-a facut sa plang. Nu, nu plangeam pentru sutul in fund, ci pentru imaginea pe care altii o au despre mine, si pe care eu nu mai reuseam sa mi-o insusesc. In fine, ideea este ca in amandoi am incredere, si ei in mine. Plecam oricand la sfarsitul pamantului, caci ne cunoastem intr-un mod definitiv… Insa, desi eu am incredere in amandoi, si amandoi in mine, eu fiind ca o veriga de legatura a unui lant, imi era totusi dificil sa transmit increderea in timp record, contra cronometru, de la unul la altul. Cert, recomandarea mea valoreaza mult in ochii fiecaruia.  Insa, abia astept sa se vada ochi in ochi… 🙂 Transferul de incredere va fi atunci efectiv si instantaneu, mai ales ca amandoi sunt oameni cu mare experienta de viata, care cunosc firea umana si a caror prima impresie este aproape infailibila. Abia astept ziua de luni! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share…

Zilele astea, reflectand la mai multe intamplari si povestiri, am realizat ca nu orice om e facut sa calatoreasca. Nu oricine are cum sa se bucure de experiente diverse, sa se umple de fericirea extrasa din ele, sa fie mai bogat cu fiecare voiaj. Unii nu-s pur si simplu facuti sa calatoreasca. Pentru ca natura lor adanca, structura lor ca si indivizi, ii harazeste cu ochelari de cal. Pentru ca judeca tot, dar absolut tot, prin prisma a ceea ce cunosc deja. Pentru ca nu se pot detasa mental de obisnuinte. In definitiv, pentru ca nu isi pot deschide destul sufletul, inima, ochii, mintea. Unii vor sa manance cartofi prajiti si snitel la fiecare masa de pranz. Aceia nu vor aprecia calatoriile, pentru ca sunt tari in care nu vor gasi. Si daca intr-o alta tara nu gasesc, implicit nu e frumoasa acea tara. Pentru ca n-au avut la masa snitel, cartofi prajiti si fanta. (de inlocuit cu absolut orice va trece prin cap, sunt metafore, nu desemnari batute in cuie) Altii penalizeaza locurile in care merg pentru ca acestea nu se ridica la inaltimea asteptarilor lor. Intr-adevar, unele orase sau locuri sunt precedate in mintea noastra de reputatia lor, de ceea ce am invatat in cartile de istorie, de tot ce am auzit de-a lungul vremurilor, de imaginea faurita de filme. Dar faptul ca aceste locuri nu corespund cu imaginea grandioasa pe care ne-am ticluit-o in cap, nu e vina acelor locuri, ci e problema noastra. Acele locuri nu-s urate, desi dintr-un sentiment absolut personal, am putea avea tendinta sa fim dezamagiti, pentru ca sunt mult sub inchipuirile noastre, si ne trezesc frustrarea aceasta, ca o lipsa, ca o datorie pe care nu si-au facut-o. Si totusi, acele orase, acele locuri sunt frumoase;  nu e vina lor ca ne-am facut iluzii, ci vina noastra. Eu pot spune cu mana pe inima ca o astfel de impresie, discrepanta de ideea mea, mi-a facut-o Parisul. L-am vazut devreme, in vara lui 1990, cand abia incepusem sa putem calatori. Il idealizasem, cu un soi de idolatrie, caci am iubit Franta si tot ce era francez cu un fel de evlavie. Parisul e frumos, n-as indrazni sa spun ca  e urat. Dar Parisul era mult sub ceea ce-mi cladisem eu in capul meu, cu ochii mintii. Mi se parea mic, gri si anost, fata de ceea ce-mi inchipuisem. Si totusi, nu l-am condamnat, nu am declarat ca nu merita sa mergi la Paris, nu l-am denigrat. Am asumat diferentele dintre imaginea creata si imaginea reala, si am invatat sa-l iubesc asa cum este. Pentru ceea ce este, si nu pentru ce decisesem eu ca ar fi trebuit sa fie. Altii se tem de necunoscut. Nu numai ca nu-i incita sau nu-i incanta o noua experienta, o noua tara, un nou miros, un nou gust, o noua savoare, un nou fel de a privi lumea, un alt unghi, dar asta, dimpotriva, chiar ii paralizeaza de frica. Sunt aceia care prefera sa mearga an de an,…