Am vrut să răspund unei invitații și provocări a Roxanei, un om entuziast, pasionat, energic, inspirational, provocare de a scrie despre o calatorie. Dar prinsă în învolburarea unor împrejurări, am ajuns în pragul termenului Poate că dacă aș fi avut timp să mă mai gândesc, aș fi ezitat despre care destinație din viața mea să scriu. Despre acel sud al Franței care mi-a fost acasă, și m-a încălzit cu soarele său intens, și m-a spulberat cu mistralul său? Despre Egipt, în care am plecat în condiții de atentat și cu care m-am împrietenit în ciuda așteptărilor? Despre orașele europene? Despre un Berlin de Est, când zidul era în picioare încă? Despre Bruxelles, despre Paris, despre Bordeaux, Lyon, Milano? Despre aventura extremă ca și pilot într-un raid care străbătea deșertul? Despre întâlnirea cu soldații din Mauritania, cu mitralieră și în șlapi, bulversați la propriu pentru că purtam o tunică exact ca cea a uniformei lor? Despre Dakar, explozie de culori și mirosuri? Despre sudul Bulgariei, surprinzător de cald, deși apropiat și rural?
Pentru că nu am avut “timp”, am ales fără să gândesc, instinctual. Si…iese din joben… New York, orașul prin excelentă. Când am ajuns la NYC, în martie 2000, turnurile gemene erau la locul lor, iar eu, în general, nu vedeam orașul. Oarbă și insensibilă la mediul înconjurător, New York-ul meu era construit din alte emoții, exista în alte coordonate decât cele reale.
Textul il gasiti aici, e o onoare pentru mine sa ma gazduiasca pe blogul ei de calatorii, plin de experiente frumoase, de bucurie, de senzatii si culori.
Transferul de incredere este unul din cele mai importante lucruri in viata asta. Luni voi trai un asemenea moment, in direct. Trebuie sa facem o afacere, eu si doua persoane. Am multa incredere in fiecare dintre ei, si probabil si ei in mine. Cu fiecare dintre ei am traversat experiente extreme, din acelea dupa care stii ce poate pielea unui om si daca te-ai mai inhama sau nu la ceva vreodata cu el. Cand spun extreme, si din acelea care incearca natura umana si limitele ei, e vorba de extreme la propriu, fara exagerare. Cu unul am traversat desertul, cu alta am facut o campanie electorala.
Ambele sunt experiente limita, unde vezi exact caracterul omului. In timpul normal, suntem social draguti si politicosi. E usor sa fii amabil la Bucuresti, la cafea… Insa in conditii extreme, de oboseala impinsa la limite, de tensiune, de izolare, in cazul desertului, chiar vezi ceea ce poate omul, pana in adanc. Cad toate mastile, daca e ca ele sa existe. Cad pe rand, si te dezvalui asa cum esti. Cine a traversat desertul cu tine te stie pana in rarunchi. Stie “ce-ti poate pielea”, in cele mai adanci intelesuri ale acestei sintagme. Si stie pana unde poate sa mearga cu tine, sau daca mai merge undeva vreodata cu tine 🙂
Cu amandoi am avut, deci, experiente extreme, care ne-au facut sa ne cunoastem mai mult decat reusesc unii sa o faca intr-o viata intreaga. In aceste circumstante, este extraordinar de onorant pentru mine ca amandoi au incredere in mine si ma apreciaza. E onorant ce am auzit de la el, intr-o perioada din primavara trecuta, cand eram pandita de depresie: “cand ai inteligenta si fizicul tau cel mai bun lucru mi se pare sa iti dai singura tie insati un mare sut in fund!” Venind de la un om cu care am traversat desertul, care ma stie cum reactionez oricand, si la oboseala, stres, trai in comunitate, promiscuitate, si o gramada de situatii dificile, acest lucru e si mai important. Si, la vremea respectiva, m-a facut sa plang. Nu, nu plangeam pentru sutul in fund, ci pentru imaginea pe care altii o au despre mine, si pe care eu nu mai reuseam sa mi-o insusesc.
In fine, ideea este ca in amandoi am incredere, si ei in mine. Plecam oricand la sfarsitul pamantului, caci ne cunoastem intr-un mod definitiv… Insa, desi eu am incredere in amandoi, si amandoi in mine, eu fiind ca o veriga de legatura a unui lant, imi era totusi dificil sa transmit increderea in timp record, contra cronometru, de la unul la altul. Cert, recomandarea mea valoreaza mult in ochii fiecaruia. Insa, abia astept sa se vada ochi in ochi… 🙂 Transferul de incredere va fi atunci efectiv si instantaneu, mai ales ca amandoi sunt oameni cu mare experienta de viata, care cunosc firea umana si a caror prima impresie este aproape infailibila. Abia astept ziua de luni!
Zilele astea, reflectand la mai multe intamplari si povestiri, am realizat ca nu orice om e facut sa calatoreasca. Nu oricine are cum sa se bucure de experiente diverse, sa se umple de fericirea extrasa din ele, sa fie mai bogat cu fiecare voiaj.
Unii nu-s pur si simplu facuti sa calatoreasca. Pentru ca natura lor adanca, structura lor ca si indivizi, ii harazeste cu ochelari de cal. Pentru ca judeca tot, dar absolut tot, prin prisma a ceea ce cunosc deja. Pentru ca nu se pot detasa mental de obisnuinte. In definitiv, pentru ca nu isi pot deschide destul sufletul, inima, ochii, mintea. Unii vor sa manance cartofi prajiti si snitel la fiecare masa de pranz. Aceia nu vor aprecia calatoriile, pentru ca sunt tari in care nu vor gasi. Si daca intr-o alta tara nu gasesc, implicit nu e frumoasa acea tara. Pentru ca n-au avut la masa snitel, cartofi prajiti si fanta. (de inlocuit cu absolut orice va trece prin cap, sunt metafore, nu desemnari batute in cuie)
Altii penalizeaza locurile in care merg pentru ca acestea nu se ridica la inaltimea asteptarilor lor. Intr-adevar, unele orase sau locuri sunt precedate in mintea noastra de reputatia lor, de ceea ce am invatat in cartile de istorie, de tot ce am auzit de-a lungul vremurilor, de imaginea faurita de filme. Dar faptul ca aceste locuri nu corespund cu imaginea grandioasa pe care ne-am ticluit-o in cap, nu e vina acelor locuri, ci e problema noastra. Acele locuri nu-s urate, desi dintr-un sentiment absolut personal, am putea avea tendinta sa fim dezamagiti, pentru ca sunt mult sub inchipuirile noastre, si ne trezesc frustrarea aceasta, ca o lipsa, ca o datorie pe care nu si-au facut-o. Si totusi, acele orase, acele locuri sunt frumoase; nu e vina lor ca ne-am facut iluzii, ci vina noastra. Eu pot spune cu mana pe inima ca o astfel de impresie, discrepanta de ideea mea, mi-a facut-o Parisul. L-am vazut devreme, in vara lui 1990, cand abia incepusem sa putem calatori. Il idealizasem, cu un soi de idolatrie, caci am iubit Franta si tot ce era francez cu un fel de evlavie. Parisul e frumos, n-as indrazni sa spun ca e urat. Dar Parisul era mult sub ceea ce-mi cladisem eu in capul meu, cu ochii mintii. Mi se parea mic, gri si anost, fata de ceea ce-mi inchipuisem. Si totusi, nu l-am condamnat, nu am declarat ca nu merita sa mergi la Paris, nu l-am denigrat. Am asumat diferentele dintre imaginea creata si imaginea reala, si am invatat sa-l iubesc asa cum este. Pentru ceea ce este, si nu pentru ce decisesem eu ca ar fi trebuit sa fie.
Altii se tem de necunoscut. Nu numai ca nu-i incita sau nu-i incanta o noua experienta, o noua tara, un nou miros, un nou gust, o noua savoare, un nou fel de a privi lumea, un alt unghi, dar asta, dimpotriva, chiar ii paralizeaza de frica. Sunt aceia care prefera sa mearga an de an, chiar si timp de o viata intreaga, in vacanta in acelasi loc. Eu nu inteleg, mi se pare o tristete si o risipa de timp, mi s-ar parea un al doilea job, mersul in vacanta an de an in acelasi loc. Si totusi, pentru unii, asta e fericirea.
Altii vor ca acolo unde merg sa fie “curat”. Curat intr-un fel ideal. De parca in locul de unde au plecat ei este “curat”. Daca ar fi sa o luam asa, Africa ar putea fi catalogata de murdara. Eu va spun ca Africa este o bogatie extraordinara, un vartej de senzatii noi, de culori, de mirosuri, de imagini. O istorie diferita, oameni cu alte valori si alte moduri de gandire. O perspectiva diferita. Nazuinte diferite.
Stiti ceva? Eu nu sunt un mare fan al dormitului in cort, (n-am fost niciodata la munte cu cortul, de pilda), si fara discutie, as sta numai la hoteluri de 5 stele, desigur, acolo unde se poate. Dar nu regret ca am dormit o luna in conditii precare, in cort, in desert, ba chiar pe pamantul gol, fara cort, direct pe jos, in Maroc. Si as mai pleca si maine, fara sa clipesc. Chiar daca ziua erau 67 de grade, si nu aveam apa sa ne spalam (ne spalam rar, cu apa dramuita). Chiar daca n-am mancat ciocolata atatea zile la rand (eu, fanul ciocolatei). Chiar daca n-am purtat tocuri si rochite, chiar daca nu m-am machiat si parfumat timp de o luna, si alte chestii de confort personal. Toate astea sunt futilitati fata de minunatiile pe care le-am descoperit, fata de ceea ce ochii mei au vazut si mintea mea a aflat.
As pleca si maine in padurea amazoniana, sa dorm in cort. As pleca la pieile rosii, la tuaregi, la Masai. As pleca la eschimosi, la mongoli.
As pleca oriunde in lumea asta, cu drag. Oricand.
Ma intristez cand stau prea mult pe loc. Calatoriile imi dau viata, ma insufletesc, ma incarca la propriu.
Am asa o sete de a vedea, de a cunoaste, de a ma imprieteni cu oameni diferiti, cu imprejurari diverse, de a invata lucruri noi, incat deja mi se pare ca am prea putin timp in viata asta. As vrea sa traiesc 500 de ani, sa cuprind toata lumea asta. La cum a inceput si a trecut viata pana acum, n-am timp! Cu toate momentele astea de depresie si criza economica, in care ma irosesc, in loc sa cutreier lumea, macar cea din apropiere…
Imi trebuie minim vreo 500 de ani, ca sa cuprind macar o particica din lumea asta mare!
Acum, lasand gluma la o parte, ma intreba cineva de ce calatoresc. E simplu: calatoresc ca sa traiesc. Calatoresc ca sa ma imbogatesc. Simt ca fiecare pas e o bogatie suplimentara. Si mai calatoresc ca sa-i cunosc pe ceilalti. Pe toti. Ca sa-i ascult. Ca sa-i inteleg. Ca sa invat de la ei. Ca sa le spun si eu despre mine, despre noi. Ca sa vad lucrurile si reflectate in alt fel. Ca sa ma dezvolt si sa inteleg lucrurile. Ca sa vad ca adevarul nu este unic, si universul nu este finit. Ca sa gust din viata si din bucuriile ei. Simple. Stiu, suna banal. Va spun eu, nu e deloc banal. Asta e fericirea, si acestea sunt lucrurile care conteaza.
Là-Bas,
Tout est neuf et tout est sauvage
Libre continent sans grillage
Ici, nos rêves sont étroits
C’est pour ça que j’irai la-bas!
Am vrut să răspund unei invitații și provocări a Roxanei, un om entuziast, pasionat, energic, inspirational, provocare de a scrie despre o calatorie. Dar prinsă în învolburarea unor împrejurări, am ajuns în pragul termenului 
Poate că dacă aș fi avut timp să mă mai gândesc, aș fi ezitat despre care destinație din viața mea să scriu. Despre acel sud al Franței care mi-a fost acasă, și m-a încălzit cu soarele său intens, și m-a spulberat cu mistralul său? Despre Egipt, în care am plecat în condiții de atentat și cu care m-am împrietenit în ciuda așteptărilor? Despre orașele europene? Despre un Berlin de Est, când zidul era în picioare încă? Despre Bruxelles, despre Paris, despre Bordeaux, Lyon, Milano? Despre aventura extremă ca și pilot într-un raid care străbătea deșertul? Despre întâlnirea cu soldații din Mauritania, cu mitralieră și în șlapi, bulversați la propriu pentru că purtam o tunică exact ca cea a uniformei lor? Despre Dakar, explozie de culori și mirosuri? Despre sudul Bulgariei, surprinzător de cald, deși apropiat și rural?
