Bucuresti, 4 dimineata

Oameni dormind pe jos, langa vitrinele magazinelor din Piata Unirii, un sobolan traversand voios pe aleea de la statia terminus unde intorc tramvaiele, caini care dorm nestingheriti pe linia de tramvai pe Bulevardul Basarabia.
Imagini apocaliptice, Bucurestiul la 4 dimineata.

Oamenii dormeau direct pe asfalt, pe pragurile magazinelor, trei unul dupa altul, la o distanta de 1 metru fiecare. Inveliti, pareau linistiti. E vara. Iarna ce fac, mor? M-a cuprins o tristete imensa. N-as avea ce sa le fac. Sa-i trezesc sa le dau paine? De unde as cumpara paine la ora asta?
Flash back. Retraiesc in mine povestea cu omul care vroia 30 de bani cat ii mai lipseau sa-si ia o cafea. In primavara, in spatele Teatrului National. Era ud si rece afara…. tremura si vroia cafea. Noi mergeam la teatru.

Continui sa pasesc alaturi de oamenii care ma insotesc. Nu par a-mi ghici gandurile, sporovaiala continua. E mai bine, gandurile mele acum sunt prea antracit. Dar, desigur, noaptea toate pisicile sunt negre. Am zis pisici?  Nu apucam sa traversam spre masina, ca un sobolan sprinten ne-o ia inainte. Mi se face un gol in stomac, intens. Flash back. Imi amintesc ca am vazut sobolani in parcul din Piata Unirii si la 10 dimineata, in 2006. (da, imi amintesc tare bine anul). Niste animalute si ei….

Ne luam la revedere, ma sui in masina incercand sa zambesc. Sunt, in mine, teribil de trista, cumva cazuta inauntrul meu insami. Conduc inspre bulevardul Basarabia. Par stapana pe mine si spun aceleasi lucruri ca in celelalte zile. Din conversatia mea nu cred ca mi se ghiceste starea.
Masinal, fac acelasi drum ca de mii de ori. Nu stiu nici macar de ce, ce-ar putea fi? Imi alung orice imagine, uneori doare. Nu stiu de ce trec pe aici. Drumul duce asa, desigur….
La intoarcere, conduc putin mai detasata, sunt singura, pot face manevre bruste, pe care ma feresc sa le fac cand am pasager. Parcurg  acelasi traseu… In mijlocul bulevardului Basarabia, tolaniti neglijent pe linia de tramvai, trei maidanezi dorm nestingheriti.
Trei oameni, un sobolan, trei caini… E vara, dar supravietuiesc si iarna (macar unii dintre ei). Dureros gand, acesta: macar unii dintre ei.

Imi strig disperarea online, tastand imprudent pe telefon (a cata oara?) in timp ce conduc. Nu ca asta ar aranja ceva. Dar asa, parca sunt prea puternice imaginile. “Esti inegalabil de dickensiana.” Poate… mie imaginile astea imi evoca mai mult Zola. Si nu intamplator numele lui intra si-n cuvantul de-ZOLA-nt.

Parchez langa casa. Blocurile din jur sunt linistite. O mare respiratie, cartierul doarme. Foarte putine lumini aprinse la ferestre. Poate oameni care abia au terminat de facut amor. Sau poate oameni care isi vorbesc. Sau oameni care sufera. Nu stii niciodata ce-i in spatele luminilor aprinse la 4 dimineata.
Flash back, o lumina care nu se stingea niciodata, cand eram copil, in blocul de vizavi (asta dupa ce ne daramasera casa…). In casa aceea cred ca suferea un om. Ani intregi….
As prefera sa stiu ca luminile aprinse acum sunt ale unor oameni fericiti.

Sigur, ne putem baricada, putem sa nu iesim din casa. Numai ca exteriorul, in timpul cat noi ii impunem absenta noastra, in timp ce-l boicotam, in timp ce-l sfidam, nu se schimba…  Ramanand inchisi, singurul lucru pe care-l obtinem este sa ne decalam. Realitatea poate fi ignorata, maxim, dar nu schimbata.
Ca in bancul cu un ardelean si un oltean in tren. Olteanul spune: “domnule va rog sa inchideti geamul ca e frig afara”,ardeleanul nimic. Inca o data olteanul: “domnule va rog sa inchideti geamul ca e frig afara”, ardeleanul iar nimic. Olteanul nervos atunci, “inchideti domnule geamul ca e frig afara nu auziti?”, ardeleanul calm se ridica inchide geamul si ii spune: “na ca l-am inchis, acum e mai cald afara?”
Daca stam in casa, exteriorul nu e mai bun, nu se amelioreaza, nu se modifica…. Sunt prea trista azi, pentru toti oamenii si animalele…. Zambesc amar: acum ca sunt in casa, e mai bine afara? Sa sting lumina, poate cineva, jos, privindu-mi fereastra se intreaba daca lumina aprinsa este a unui om fericit. N-as stii sa raspund, acum.

 

 

Dimineti urbane

Au cantat greierii toata noaptea, asa cum toate noptile de vara asta au cantat. Parca au fost mai sonori. Sau poate am avut eu urechi pentru ei? Am fost, poate, mai disponibila sa-i aud, mai putin grabita, mai putin precipitata, mai putin scufundata in visele mele?

Spre dimineata, se crapa de zi, mijeste lumina, cerul devine roz, iar greierii sunt inlocuiti de cantecul pasarilor, de ciripitul gures al vrabiilor.  Dupa greieri, e randul pasarilor, in linistea absoluta a diminetii bucurestene.

Trezita devreme, ascult si reflectez ca e o buna ilustrare metaforica: viata e o continua schimbare, de mediu inconjurator, de sunete, de intamplari, de scene. In jurul nostru decorul se schimba, dar si actorii; oamenii vin si pleaca, evoluam, uneori in continuitate, alteori in salturi. N-am sa spun ca totul ni se intampla cu un scop, desi probabil asa este. Spun insa ca invatam din fiecare lucru, chiar fara sa constientizam, cateodata. Si urcam o treapta, pas cu pas. Uneori, pasi mai mici, mai inghesuiti, alteori, pasi de urias.

Zgomotele urbane vin mult mai tarziu.  Abia dupa rasarit incep sa se auda camioanele de gunoi, oamenii isi pornesc masinile ca sa plece la munca.
Orasul se trezeste, incet, ca o fiinta uriasa cu mii de brate, mii de inimi, mii de ochi. Se dezmorteste,  se intinde, se ridica. Si apoi alearga. Zgomotele se modifica iar, pasarile tac, sau poate sunt doar acoperite de restul zarvei.

Inca o zi in care ne modificam, evoluam, o zi in care traim, zambim, simtim, iubim, invatam. Plangem, radem, suferim, acumulam, intelegem. Urcam trepte… in fuga sau pe indelete, doua cate doua sau bâjbâind. Dar urcam!

Sa dam prioritate bunului simt

Scena banala de cartier bucurestean sufocat de masini: se intalnesc fata in fata pe aceeasi strada, ingustata, doua masini, care n-au loc sa treaca una pe langa alta. Codul rutier plus bunul simt spun ca cel care are banda blocata, ingustata de obstacole (masini parcate, etc), ii da prioritate si deci voie sa treaca celui care are banda libera, dupa care trece si el. Ei bine, aici nu e aproape deloc asa. E legea junglei, e care pe care, care e mai puternic, care are obrazul mai gros. Bineinteles, eu las oameni sa treaca si cand am eu prioritate si ei nu. Insa una e sa invit eu pe cel pe care vreau sa-l las sa treaca, sa treaca, si alta e sa forteze cu nesimtire, ca si cand prioritatea nu ar exista.

In general, nu ma las, ma lupt, atunci cand stiu ca am dreptate. In schimb, zilele trecute, m-am intalnit fata in fata cu un taxi. Evident, eu aveam prioritate, el nu. Evident, el forta. Sunt si femeie, si blonda. Foarte gresit din partea mea adica, deja plec cu un handicap in ochii lor! N-am vrut sa-l las deloc, insa avea ochi rai, injura… Brusc mi-am amintit toate scenele de violenta care se petrec in oras, in toiul zilei. Si brusc m-am gandit ca ce folos ca am dreptate, poate iese si-mi da in cap cu o bâtă, si uite cum pot sa mor pentru ca am avut prioritate.

Mi-am promis sa o las mai moale cu insistenta mea ca ceilalti sa respecte legile, nu de alta, dar macar din instinct de conservare. Insa e trist. Pentru ca mie mi se pare extraordinar de trist sa taci din gura. Mi se parea un comportament civic sa ii indemni pe ceilalti sa respecte legile. Mi se pare normal sa atentionez pe cineva ca i-a cazut ceva, atunci cand arunca aiurea gunoi pe strada, sau alte si alte exemple. Acum sa ma tem ca-mi vor crapa capul cu o bâtă? Eu singura n-as putea schimba lucrurile, dar daca suntem cativa care facem asa, poate societatea se insanatoseste…