abis

Minut pentru minut, ora pentru ora, zi pentru zi. Intamplarea (oare exista intamplari inocente, coincidente? -mi-e greu sa cred, viata mea contine prea multe si prea ciudate) a facut ca saptamana trecuta, cand se implineau patru saptamani, sa fiu exact in locul in care eram cand s-a intamplat (caci nu eram acasa). Si e ciudat ca eram tot acolo. Merg rar acolo. Foarte rar. Ei bine, uite asa s-a intamplat. Asa a fost sa fie. Cum spuneam, nu cred ca-s coincidente. Asa cum n-a fost o intamplare sa fiu atunci, acolo. Cred ca daca eram acasa, singura, imi pierdeam mintile, innebuneam de durere, ma « stricam de cap ». Insa, cu totul neprevazut si intamplator, am fost cu prietena mea. M-a tinut (psihic) de mana. Chiar si fara sa vorbim, si fara sa ii spun prea multe. Fara sa-i povestesc ce mi se intampla, ce traiam in acele momente, in biroul ei. Nu m-a lasat sa alunec in abis. In seara aceea, cand D m-a adus acasa, am coborat din masina mai mult moarta decat vie, adunata din franturi, cu sufletul bucati, si corpul fragmente. Ma gandeam cum sa pasesc de cand am coborat din masina pana la usa, fara sa ma dezintegrez. Ma simteam atat de putin unitara! Nu ma mai tinea nimic, nu ma mai mentinea nimic. Tot echilibrul meu, toata coeziunea mea interioara, toata armonia mea se dusese. Brusc, in prapastie, in abis. Cazuse, disparuse. M-am adunat incetisor, ca sa pasesc. Sa fac primul pas, pe trotuar, spre scara. Sa nu ma frang, sa nu ma imprastii, sa nu explodez. Nu ma intrebati cum am dormit. Nici cum am adormit. Nici cum m-am trezit. Nici cum am adormit dupa. A doua, a treia, a sasea, a opta, a 14a, a 20-a noapte. Nici cum am trait. Nici cum am mancat, nici cum am vorbit. Nici cum am ras, nici cum am privit in jur. Nu ma intrebati nici macar cum am plans. Nu ma intrebati nimic, e mai bine. Oricum, va anunt eu. Ei bine, acum o saptamana, la implinirea a 4 saptamani, culmea! eram din nou acolo. Simpla coincidenta (? hm)… Cu totul alte scopuri, cu totul alte circumstante. Cu totul alt deznodamant. Am revenit acasa, si am resimtit, coborand din masina, acelasi gol in suflet si in corp. Aceeasi imposibilitate de a ma misca, de a parcurge drumul pana la intrare, de a urca in casa. Aceeasi paralizare, acelasi influx de moarte care-mi invada venele. Nu am povestit asta saptamana trecuta, atunci cand am trait-o. Era prea dureros si prea proaspat. Exact ca si cu ciorba, exact asa, tot asa si la patru saptamani, nu am putut spune ce traiesc in acel moment. Exista acel decalaj, acea traire care ma impiedica sa spun ce simt pana nu se consuma, sau pana nu ma obisnuiesc cu ea… pana nu o imblanzesc. Pana nu mi-o insusesc si nu mi-o asum pe deplin, cu toate durerile sale… Cinci saptamani lungi ca cinci ani de absenta. Cinci saptamani dureroase ca cinci rani deschise. Cinci saptamani goale ca cinci celule de inchisoare. Cinci saptamani arzatoare. Cinci…

Stiu ca tineti la mine. Mi-ati aratat-o, am simtit-o de cateva ori, de multe ori, cateodata… Stiu ca din grija fata de mine (putinii care stiti situatia), ma intrebati daca mi-a trecut. Nu, nu mi-a trecut. Sunt un pic mai bine, sa zicem. Pentru ca, oricum, in punctul in care eram, nu puteam sa o iau decat in sus. Insa nu, nu mi-a trecut. Cum mi-ar fi putut trece atat de repede? Daca mi-ar fi trecut, inseamna ca n-ar fi existat, ca as fi facut afirmatii hazardate, ca m-as fi aruncat in enunturi gratuite. Va rog, nu mai intrebati daca mi-a trecut. Nu are cum sa-mi treaca atat de repede. Ce am spus eu atunci, ce am gandit si simtit eu, era (este) complet adevarat. Total. Nu am spus nimic gratuit.   Si nu poti sa spui lucruri pe care le simti atat de profund, si nu poti sa simti lucruri din acelea, iar dupa o luna « sa-ti treaca ». Sau ai vorbit aiurea… sau nu stii ce spui, sau nu stii ce inseamna, sau nu esti serios. Nici nu conteaza, oricum, nu e cazul meu (niciunul din acestea). Si el spunea ca spera ca focurile aprinse repede sa se consume la fel de repede. Dar si el se insela. Poate ca nu-i de mirare, nu ma cunoaste prea adanc. Nu-mi stie intensitatea. Nu-mi stie trairile, abisurile, capetele fara capat, de dincolo de capat. Nu-mi stie anii de abstinenta in circumstante sufletesti asemanatoare. Oricum, nu conteaza. Nu din prisma lui.   Concluzia: cu mult drag va rog (desi, repet, stiu ca o faceti din prietenie si din grija fata de mine) nu ma mai intrebati: « Mirandolina, nu ti-a trecut? ». Nu, si va mai dura ceva timp. Cateva luni… cativa ani… habar n-am cat. Am zis: mana mea e intinsa. Si a ramas intinsa. Si e in continuare intinsa. Va mai dura. Va anunt eu. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It