MS « Imi pare rau ca n-am putut vorbi la finalul plecarii tale. As fi vrut sa-ti arat stelele, intr-o noapte. Poate ca n-au intrat zilele-n sac, pe acolo pe unde esti tu. » MS « Ce mai faci mai femeie? Ti-ai schimbat mobilele? Am avut niste zile senine, cer cu stele si luna plina. Dar tu, asa practica cum esti, nu scrii decat daca esti provocata. » MS « Ai niste raspunsuri foarte telegrafice. Parca ar fi un test grila. Sa-ti spun ce imagine mi-a ramas pe retina. Una cu tine intr-o zi ploioasa, intr-o haina de piele stransa bine in jurul taliei, cu ciorapi cu dunga, tocuri si-un mers grabit. Asta pe un ochi. Pe celalalt e o fata intr-o rochie alba de vara, tocuri si un caine mic in lesa. » MS « Ce nu ti-am spun e faptul ca amåndoi ochi au vazut mai departe de imaginea imprimata. » AM: Cat de departe? MS « Nici nu stiu daca ar trebui sa-ti spun, dar departe, de tot, cam pana la capat. Am o imagine rondebosse detaliata pe care, din pacate, n-o pot compara cu originalul. » MS « Uite ca nu renunt. Cu scuzele aferente te anunt ca pentru mine esti o femeie sofisticata, misterioasa si cu o sexualitate speciala.  Asa te vad eu. Nu m-am putut abtine sa nu-ti scriu. Stii, uneori imi trec prin cap astfel de ganduri. Sper ca-mi apreciezi sinceritatea si sper, despre mine, ca nu sunt badaran. Te salut, blondo. » share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

A: departe de mine gandul de a sugera ca nu erai destul de sexy ca sa te plac. Esti doar prea departe geografic si prea verticala pentru o aventura pe FB :)) B :))))) Suna simpatic. Dar asa e A: esti o femeie deosebita. asta este foarte clar. Nu ai nimic din romanismul ieftin si nu te lasi invinsa deloc B: M-ai văzut destul de bine   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Oamenii isi rateaza viata {si} din teama de singuratate. Am vrut demult sa dezvolt asta, dar acum a sosit momentul, pentru ca viata mi-a adus in preajma imprejurari si oameni care sunt exemplificarea exacta a acestei simple fraze. De teama de singuratate ne insotim cu cine nu trebuie. De teama de singuratate continuam sa frecventam oameni langa care nu rezonam. De teama de singuratate prelungim artificial si nesanatos unele relatii (de cuplu, de amicitie, etc). De teama de singuratate facem compromisuri cu ceilalti, cu timpul (resursa cea mai pretioasa), si, mai ales, cu noi insine. De teama de singuratate acceptam lucruri la limita acceptabilului. Sunt o fiinta foarte sociabila, dar am stiut de la inceputul vietii mele de adult, mai mult empiric, ca cine nu se simte bine singur, cine nu este intreg singur, nu poate fi intreg nici in doi. Apoi, pe masura ce faceam drumul vietii, s-a verificat ca am dreptate. Desi, cand iubesc, sunt total acolo, desi am trait experienta unui cuplu modelul fuzional (sa vezi cu aceiasi ochi, sa respiri cu aceiasi plamani), stiu sa fiu si singura, si iubesc singuratatea, ii cunosc si recunosc virtutile, beneficiile, lucrurile bune pe care le aduce. Am nevoie de ea si de momentele mele cu mine, importante jaloane. Nu numai ca nu ma sperie, dar si simt nevoia de a avea aceste momente. E important sa fii cu tine. Teama de singuratate este, de fapt, ades, o teama de a ne trezi fata in fata cu noi insine si doar cu gandurile noastre. Cu trecutul, prezentul, si pasind spre viitor. Teama de singuratate e o frica de a te asculta, de a te privi pe tine insuti. Este frica de a-ti vorbi. Si, din aceasta temere, ramai intepenit in niste coordonate care iti distorsioneaza (si uneori, distrug) viata. Uneori chiar iti dai seama. Dar realizezi cand e prea tarziu. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ultima data (si aproape prima data) cand m-am certat online pe un subiect, in mod sustinut si de durata, a fost in ianuarie 2012, in timpul manifestatiilor din Piata Universitatii. M-am contrazis pe tema presedintelui, al carui nume nu doresc sa-l pronunt. Dincolo de faptul ca eu, cand discut, chiar pun suflet, si cand vorbesc, nu o fac de dragul de a deschide gura, sau pentru ca as avea prea mult timp (dimpotriva, n-am destul), dincolo de faptul ca mi-a curs sange din nas de contrarietate (asta vine pereche cu cat suflet am pus in discutiile respective), am invatat ceva din ele. Foarte putini oameni stiu sa poarte o discutie in contradictoriu in mod argumentat si elegant, folosind doar elemente de sustinere a discursului, fara injurii. In general, in 3-6 replici se ajungea la insulte. Au fost oameni care m-au blocat atunci (eu nu blochez decat in cazuri extreme), au fost oameni care mi-au parasit lista, sau pe care i-am eliminat. Nu conteaza acum. Asta este, cumva, o tristete. Desigur ca modul in care stii sa porti discutiile in contradictoriu spune multe despre tine, am si scris asta, ulterior, aici. De atunci, n-am mai facut asta (nu sa scriu, ci sa…). Pentru ca « n-ai cu cine », cumva. Mi-as dori sa am adversari pe care sa-i pot respecta… Din pacate, sunt rari. Ce se intampla zilele astea este absolut teribil si ma face sa fiu foarte trista. Isteria a cuprins pe toata lumea, iar felul in care poarta acele discutii este dezolant. Ura in stanga si-n dreapta. Din pacate, am senzatia ca tara asta e iremediabil pierduta. Si spun asta fara sa fi deschis televizorul de pe la inceputul lui august (m-am protejat, deci, cat am putut, de inmormantari, inscaunari…. si altele). Pana si online-ul devine nefrecventabil. Aproape ca nu stiu unde sa ma ascund de isteria colectiva, de lumea lor… Nu mai pot fi nici anti Rosia Montana, nici pro Rosia Montana,  nici  pro caini, nici anti-câini,  nu mai pot sa ma gandesc la nimic serios, nu pot sa empatizez cu nimic, lumea asta e prea halucinant de pierduta. Nu inteleg de ce trebuie sa aleg intre caini si oameni. Traim intr-o tara cu inmormantari televizate, in care parintii si bunica unui copil mort participa la talk show-uri la o zi dupa ingroparea acestuia. Nu ne mai facem bine. Eu, atat de voluntara si optimista, au ajuns sa ma scarbeasca si sa ma sperie si pe mine. Si sa cred ca nu mai exista speranta, eu, atat de pozitiva, idealista, si uneori naiva. Imi ucid candoarea, pe care nici timpul n-a ucis-o.  Sunt teribil de trista. Nu stiu unde sa fug de lumea lor. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It