Singuratatea

10 septembre 2013

Oamenii isi rateaza viata {si} din teama de singuratate. Am vrut demult sa dezvolt asta, dar acum a sosit momentul, pentru ca viata mi-a adus in preajma imprejurari si oameni care sunt exemplificarea exacta a acestei simple fraze.

De teama de singuratate ne insotim cu cine nu trebuie. De teama de singuratate continuam sa frecventam oameni langa care nu rezonam. De teama de singuratate prelungim artificial si nesanatos unele relatii (de cuplu, de amicitie, etc). De teama de singuratate facem compromisuri cu ceilalti, cu timpul (resursa cea mai pretioasa), si, mai ales, cu noi insine. De teama de singuratate acceptam lucruri la limita acceptabilului.

Sunt o fiinta foarte sociabila, dar am stiut de la inceputul vietii mele de adult, mai mult empiric, ca cine nu se simte bine singur, cine nu este intreg singur, nu poate fi intreg nici in doi. Apoi, pe masura ce faceam drumul vietii, s-a verificat ca am dreptate.
Desi, cand iubesc, sunt total acolo, desi am trait experienta unui cuplu modelul fuzional (sa vezi cu aceiasi ochi, sa respiri cu aceiasi plamani), stiu sa fiu si singura, si iubesc singuratatea, ii cunosc si recunosc virtutile, beneficiile, lucrurile bune pe care le aduce. Am nevoie de ea si de momentele mele cu mine, importante jaloane. Nu numai ca nu ma sperie, dar si simt nevoia de a avea aceste momente.
E important sa fii cu tine. Teama de singuratate este, de fapt, ades, o teama de a ne trezi fata in fata cu noi insine si doar cu gandurile noastre. Cu trecutul, prezentul, si pasind spre viitor. Teama de singuratate e o frica de a te asculta, de a te privi pe tine insuti. Este frica de a-ti vorbi.
Si, din aceasta temere, ramai intepenit in niste coordonate care iti distorsioneaza (si uneori, distrug) viata. Uneori chiar iti dai seama. Dar realizezi cand e prea tarziu.