Am, întipărit pe suflet și pe buze, indelebil, surâsul unic pe care numai tu mi-l poți aduce, și pe care nimeni și nimic nu mi-l poate sterge. Sunt asa, unele lucruri bune, care te scot din stari urate, dincolo de care pare a nu mai fi nimic. Starile acelea negre, ca un fel de capat, si nici macar acel capat destinatie, ci un capat urat, o fundatura, un impas, o intrerupere. Am traversat (si parca mi-e teama sa zic la trecut) una din ele (din aceste stari) si de curand. Si stiu ca ma pandesc dupa colt, sa ma inhate la un moment de neatentie, sau de oboseala, sau de… teama. Dar acest suras, unic, irepetabil, imposibil de copiat sau de provocat in alt fel, este cea mai mare bogatie, cea mai frumoasa liniste. Surasul pe care mi-l aduci. Iar una din cele mai importante abilități in viata este sa știi sa-ti gestionezi dorul. Uneori te ucide, alteori te usuca. Si trebuie sa stii sa-l domesticesti, sa-l imblanzesti, sa traiesti cu el, sa dozezi prezenta pentru a suplini absentele. Nu pot sa spun ca excelez in asta. Am decriptat si inteles perfect mecanismul, insa de la asta pana a aplica perfect in practica…. este uneori greu.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

In seara calda de sambata de iunie, Costel n-avea alt chef decat sa stea tolanit pe fotoliu si sa bea o bere sapte, adormind la un film, sau afundandu-se intr-o reverie placuta cu subiect fundul colegei de birou pe care o va revedea abia marti, ca sunt Rusaliile, si e week-end prelungit. Parca-n vis e si mai bombat… cred ca se confunda cu siluetele fetelor din filmele explicite la care se mai uita Costel, de plictiseala. Desi e week-end prelungit, n-au plecat nicaieri, pentru Ana e in acea perioada a lunii, si dupa ce ca e insuportabila si inca mai pisaloaga decat de obicei, in plus chitaie prin casa ca o doare, tranteste si bufneste ca si cand ar fi vina lui. Asa ca nu era cazul sa mearga undeva, poate vor merge doar maine la un gratar aproape de Bucuresti. Tocmai isi desfacuse a doua bere, ca fu intrerupt din leneveala de na : « Costele, imbraca-te si hai la supermarket, ca doar nu crezi ca ma duc singura sa iti car tie berile si sa cumpar ce ne trebuie pentru gratarul de maine… », o voce stridenta care parca sfasia aerul. Costel, strambandu-se vizibil, se ridica agale : « Da, mami, mergem. », in sinea sa, insa, se naruia visul frumos al unei seri linistite. Si o maimutari pe la spate, ca in copilarie. Noroc ca in supermarket Ana distribuia rolurile, astfel incat fiecare din ei strabatea alte raioane si alegea produse. Asta, macar, ii oferea liniste, si n-o mai avea pe nevasta-sa mereu pe cap. Si isi mai putea clati si ochii daca zarea mamici ratacite la cumparaturi la acea ora. La raionul de legume, Costel alege rosii, salata verde, castraveti…. sa faca Ana maine o salata. Dupa ce le cantareste, in drum spre carucior, zareste o blonda. Sta langa standul de castraveti, e cu spatele. Hm, e vara, are o rochie deasupra genunchiului, inflorata. Nu e stramta, deci nu-i poate compara fundul cu fesele din amintire. Costel arunca o privire rapida in jur, Ana nu-i in preajma, si decide sa se bage-n seama cu blonda, poate poate iese ceva. Si daca vorbeste cu ea, ii vede macar decolteul, tot castiga ceva, sa nu fi venit aiurea la supermarket. O sambata seara care ar fi putut fi atat de linistita! Pregatindu-si cuvintele, Costel gandeste : «Pai pentru ce sunt decolteele si fustele scurte? Ca sa-i faca pe barbati sa mediteze cu smerenie la cele sfinte, desigur. Sfanta ipocrizie! Daca ne uitam in decolteu, ni se spune apoi ca suntem obsedati sexuali. Daca nu ne uitam, suntem impotenti. Da’ barbatii de ce nu se supara cand isi pun un tricou si pantaloni mulati si cucoanele se uita fix la muschii si la fundu’ lor bombat? Revolutia sexuala si moda dezgolirii provoaca prea multa dorinta masculina, comparativ cu nivelul de satisfactie. Barbatul vede partile dezgolite, dar civilizatia il obliga sa-si reprime dorinta, ca doar nu se poate purta ca un animal. Si ghici ce? Excitatia constanta, lipsita de finalizare, ii declanseaza un mecanism natural de…

« Demult zic ca iti scriu sa te intreb daca ai citit-o pe Allende, mai ales cartile autobiografice si daca da, ce parere ai? mi se pare ca va potriviti mult: fragile, insa extrem de puternice in scris. nu va e frica sa impartasiti ceea ce simtiti. sa o citesti, daca nu ai apucat inca. ma regasesc in multe din posturile tale. te admir enorm, enorm si-mi pare tare rau ca nu apucam sa iesim la cafeaua aia, cand visez sa te ascult povestind de tine, nimic de business, doar de viata. insa vine ea si ziua aia. pana atunci, sa te pretuiesti pentru talentul tau si pentru ca ti-l cultivi asa frumos, elegant, sensibil si-i atingi si pe ceilalti. tare te pup si te imbratisez » Si asta era acum trei ani, acum trei ani cand am incetat sa cam scriu (prea putin si inconsistent am facut-o, prinsa in tumultul lucrurilor care m-au « rapit », carora m-am dedicat total). Nu e vina nimanui, decat a mea, ca m-am dedicat asa, ca am lasat deoparte ce conta cu adevarat pentru mine. Dar am, foarte foarte tare, sentimentul ca mi-a scapat viata printre degete, ca mi-am « pierdut » acesti trei ani. Trei ani de adanca, lenta coborare in infern. Desi, probabil, la o adica, as lua-o fix de la inceput…. Mai rau e acum, din cauza starilor… 🙁 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

La inceputul anului, presedintele socialist al Frantei a fost « victima » unei reviste de scandal care a dezvaluit povestea lui « paralela » cu actrita Julie Gayet, in timp ce legitima era Valerie Trierweiler. Am vrut sa scriu de atunci asta, cu scolile de gandire franceza si americana, insa viata mea fiind destul de complicata in ianuarie, am tot amanat. Scoala franceza versus scoala americana: flirturile presedintilor francezi (si-s mai multe, de la familia paralela a lui Mitterrand, cu fata Mazarine, dintr-o relatie alternativa, pana la iubirile lui Hollande cu Julie Gayet, si luam doar istoria moderna), considerate toate normale si  tinand de « viata privata » (firesc si pentru mine, ca deh, am stat prea mult in Franta ca sa nu fie si felul meu de a gandi), versus afacerea Lewinsky, scandal, proces, mare deranj in puritanismul american. Tribunal, marturii, probe (abjectă rochita patata exhibata mondial, ce idee sa o arati lumii intregi – as putea intelege doar ca o pastrezi intr-un sertar, din iubire, si ca o privesti nostalgic in singuratate, din timp in timp, un soi de fetisism, dar nu ca o folosesti ca « arma »), acuzarea omului cum ca daca si-a mintit sotia sigur va minti o tara intreaga, si nu doar in ce priveste « son histoire de fesses », dar si cu restul, oricare. Povestile mai mult sau mai putin legitime ale barbatilor francezi, fie ei si politicieni (ca-s politicieni, asta nu-i face mai putin barbati!) chiar sunt considerate viata lor privata. Poporul votant considera ca este fix treaba lor si a nevestelor legitime, atat…. Nu numai ca presa le considera asa, dar si francezii le considera asa. Nu aveai decat sa privesti reactiile oamenilor obisnuiti pe care ii intrebau jurnalistii pe strada ce cred despre Hollande si pasul lui gresit cu Julie. Mai mult, in cazul lui Mitterrand, desi presa cunostea relatia lui paralela (de-a dreptul o viata dubla cu o familie in toata regula, cu week-enduri si copil), despre ea s-a scris abia dupa moartea lui… Pentru ca au considerat ca nu e problema lor. Una peste alta, francezii sunt suficient de corecti, aplica exact ideea « cel fara de pata sa arunce prima piatra« , ori intrucat relatiile paralele sunt destul de raspandite in Hexagon….cum le-ar sta sa arate cu degetul si sa infiereze cu manie proletara? In tara in care exista foarte des trio-uri eterne, incetatenite… in care Sacha Guitry isi gasea izvor nesecat de subiecte (el insusi fiind casatorit de 5 ori si colectionar neobosit de amante), cum s-ar putea ca lumea sa arate cu degetul spre un presedinte, care, pana la urma, e si el… om? O parte din francezi sunt interesati intr-un fel de subiect, dar putini. Restul (covarsitoarea majoritate) ridica din umeri, spun ca e problema lui si a iubitei legitime (nici Valerie nu ii era sotie, ci doar compagne). Subiectul a aparut doar in presa de scandal, care e restransa, nu e la fel de raspandita ca tabloidele britanice sau romanesti, iar tot ceea ce spuneau francezii interogati pe strada de televiziuni, aproape unanim, era ca « omul are dreptul…