Lumea s-a prostit rau. Imi povestea ieri un prieten ca acum la nunti oamenii au pretentii gen « tortul sa fie in forma de valize, albe, cu accesorii roz », si, ce sa vezi, nu erau albe, erau crem, si curelele nu erau roz, ci maro, si desi tortul era gustos, nunta nu a reusit din cauza acestor detalii. Ha? E vorba de oameni « normali », nu de vedete excentrice si capricioase. Eu zic ca lumea se duce naibii, daca putem gandi/simti asa. Daca in ziua in care, teoretic, iti unesti viata cu a lui, aceluia, unicului,  sau cu a ei, o zi in care, dupa mintea mea, singura preocupare reala trebuie sa fie EL/EA, tu te impiedici de detalii atat de incredibil de penibile cum ar fi culoarea unui martipan, atunci eu nu cred ca lumea merge decat inspre disparitie. Astia voteaza si fac copii. ps. lasa ca eu pe asta cu nuntile nu o inteleg oricum, si cand a fost sa ma casatoresc NU am vrut nunta (si NU am facut, ci doar casatorie), nu am vrut rochie de mireasa (ce idiotenie, zau, atatia bani pentru o rochie pe care o porti cateva ore), si nu am vrut circ si alai. Era ziua noastra, a nimanui altcuiva. Si nu trebuiau surle, trambite, sclipici si acordeoane. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Momentul potrivit nu e arbitrar, si nici aleator, ci e atunci cand ai tu nevoie de asta. Odata ce intelegi asta, ca om, e un pas in plus. Si atunci poti intelege si ca uneori n-ai fost “la inaltime”, nefacand ce trebuie atunci cand celalalt, din fata, avea nevoie de acel gest. Aici, unii prieteni ai mei ar considera ca ma autoflagelez, ca sunt prea severa cu mine, ca-mi iau prea multe in carca. Dar nu, eu nu consider asa. Dragostea nu e o lupta, nu e o aruncare a responsabilitatii pe celalalt, nu e “ba el e de vina, nu eu“. Nu incape asemenea judecata in dragoste. Dragostea e daruire si asteptare. Intelegere si ingaduinta. Eu cred (si aplic) ca asumarea e foarte importanta, si mai e important ceva:  sa te substitui celuilalt, sa privesti {si} cum se vede dinspre el. Sa iti dai seama ca din unghiuri diferite, cu informatii diferite, lucrurile pot parea si par diferite… Adevarul nostru e al nostru, dar el nu mai e acelasi cand ne punem in pielea celuilalt. Adevarata dragoste inseamna sa te plasezi in locul persoanei celeilalte, sa incerci sa vezi lumea cu ochii acesteia… Pentru ca asta inseamna cu adevarat sa-ti pese. Eu inteleg oamenii pe care-i iubesc, mai mult decat ma inteleg pe mine insami, si le ingadui mai mult decat mi-as permite mie insami…  Si nu e nicio vitejie, e natural. Pentru ca e firesc sa ma plasez si-n pielea lor. Si mai e firesc si sa stiu ca, uneori (nu discut motivele, aici), eu nu am facut ce trebuia sa fac, atunci cand era nevoie de acel lucru… Si atunci, clar, e vina mea. Nu a altcuiva. A mea. Si nu, nu ma autoflagelez. Sunt doar lucida, si privesc si din partea cealalta…. O mie de vorbe un ban nu fac…. of. Mai sunt si momentele cand clachezi. Cand rabufnesti, din prea plin, din acumulare de incordari si doruri. Rare, dar exista. Si apoi doare insutit. Ce a durut durerea care te-a facut sa iesi din matca, insa doare infinit mai rau apoi. Te simti golit si fara noima. Si…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

An de an, subiectul bacalaureatului, un des marroniers de la presse, cum s-ar spune in Franta. In fiecare an aceleasi idei. Ca se copiaza, ca se vand subiectele, ca se da spaga, ca e procentul de absolvire mic, ca sunt perlele mai multe si mai mari. Invatamantul romanesc are cert o problema, mai multe, fara indoiala. Si multe din ele din pricini economice. Subfinantare, profesori platiti prost, respectiv nu suficient motivati, raman unii de calitate indoielnica sau niste rari sfinti, dedicati. Incet incet lucrurile merg mai jos. Anul acesta, in afara de clasicele subiecte despre bacalaureat, isi face loc si o stire: fiul Gabrielei Vranceanu-Firea nu a luat bacalaureatul. Evident, o gramada de lume se bucura. Altii sunt indignati. Fara sa fiu nici pe departe fan Firea, ca sa stam stramb si sa judecam drept, mie mi se pare chiar foarte laudabil ca nu a luat bacalaureatul fara sa-l merite, doar pentru ca era fiul lui X. Sau ca nu l-a cumparat. Sau ca nu l-a negociat, ca atatia altii. Cat despre performante, din propria mea experienta de viata de premianta pana in clasa a 12, olimpica la mate si fizica, fix colegii mei mai smecherasi din clasa (coincizand ades cu cei corijenti, asta neinsemand prosti, ci doar imprastiati, sau doritori sa isi traiasca primele iubiri, primele teribilisme, sa fumeze primele tigari, sa exerseze primele saruturi), au reusit cel mai bine. Smecherul din ultima banca din clasa mea de la liceu e milionar in euro (bravo lui!), si a declarat, la 38 de ani, la intalnirea de 20 de ani de la bac, ca e cel mai tanar pensionar. Isi permite. Viata e despre altceva decat despre a lua 9 si 10… Nu vreau sa alimentez miturile cu Bill Gates sau alti oameni de acelasi gen fara diploma, etc, dar nu am vazut pana acum ca a fi premiant echivaleaza cu succesul si in viata reala, asta bazata pe bani si facturi, pe smecherie, pe adaptare, pe supusenie chiar uneori, pe oferirea a ce se cere, pe abilitatea de a se plia pe ceea ce trebuie sau ce asteapta lumea de la tine. Nu ma intelegeti gresit, a fi premiant nu te condamna. Dar nici nu-ti garanteaza reusita. Uneori, chiar, premiantii joaca ulterior, culmea ironiei,  in filme numite « Singuratatea alergatorului de cursa lunga. » Si nu, nici invers, nu reusesti neaparat daca esti chiulangiu. Reusita este ceva mult mai complex, din ingrediente multe si cu dozaje diferite.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sensibila era o sensibila, adica acel tip de fiinta care traieste cu inima, nu cu creierul. Creierul ei functiona bine, chiar prea bine pentru genul feminin, dar nu avea putere de decizie in viitoare actiuni. Acolo dicta inima. Albert s-a dus iar sa se plimbe cu ea, mai mult pentru formele ei. Narcisimul il impinge sa iasa in oras cu femei frumoase. Ok, Sensibila mai dispunea si de alte calitati, dar el atunci s-a dus cu ea in parc ca sa se cocoseasca, sa se dea mare cu splendoarea. Nu ar fi vrut neaparat sa il vada alti masculi in acea companie, egoismul lui in forma rara il satisfacea pe deplin. Pasea pe alei el cu splendoarea si gata, se admira el pe el. Albert si Sensibila faceau parte din acea categorie de « om care isi ajunge siesi », dupa cum ii definise, pe amandoi, o prietena comuna. Cele doua egoisme marasaluiau lent, impreuna, ca doua universuri separate, distincte, sinchisindu-se unul de celalalt in masura in care orice univers accepta unul vecin ca sa-si mai cizeleze universalitatea. Completi erau deja, sau cel putin asa se vedea fiecare pe sine. Sensibila tocmai avea sa ii arunce lui Albert unul din complimentele ei involuntare, instinctuale, acele complimente de natura sa ii mai schimbe odata pozitiv parerea despre preaplinul lui, sa ii accentueze paranoia placuta in care convietuia el cu el de cand se stia. A venit vorba despre Daniel si niciunul din cei doi nu banuia ce efect mental va produce acest subiect. Cu ani in urma, Daniel fusese coleg cu Albert si ii propusese, intr-o zi, niste modificari la o lucrare. Acea propunere putea sa il coste scump, pentru ca Albert s-a abtinut cu greu sa nu il pocneasca. Oamenii zgarciti cu banii au momente sau pasiuni care ii fac sa cheltuiasca inexplicabil. Cei zgarciti cu sentimentele, asa ca egoistul Albert, izbucnesc uneori, la fel de inexplicabil in trairi adresate altora, pe care ii baga in seama in mod misterios. Albert aproape ca nu stia ce-i invidia. Ca sa invidiezi, trebuie sa iei act de prezenta celuilalt. Prea ocupat cu propriul interior, el nu prea avea timp de asemenea complicatii. In niciun caz nu ar fi putut sa invidieze un om pentru ca e bogat, sau pentru ca are putere, o functie publica sau o pozitie de top intr-o anume comunitate. Daca Albert ar fi putut vreodata sa invidieze pe cineva, aceia erau barbatii frumosi, sau barbatii pe care ii considera el frumosi. E, cand il lovea damblaua asta, nu se zgarcea deloc cu sentimentul de invidie. Noroc ca i se intampla rar, foarte rar. Si pentru ca nu avea chef sa interactioneze prea profund cu cei din jur, dar si pentru ca standardele lui de frumusete masculina erau ridicate. Sau poate ciudate, dupa cum avea sa constate ulterior, din confruntarea cu Sensibila. Care orisicat, femeie fiind, avea mai multa autoritate in domeniu. Sau poate ar trebui sa aiba. Neincrezator in inteligenta si setul de valori ale femeilor, Albert nu punea mare…