Am obosit. Eu, cea pe care apropiatii o catalogau de « femeia bionica ». Eu, cea gata oricand sa iasa si sa plece oriunde, sa stea oricat, sa rada decat sa doarma, (somnul e pentru mai tarziu sau pentru niciodata). Eu, aia care inghitea kilometrii de asfalt, care pleca pe nepusa-masa pana la Satu-Mare si retur, nedormita. Mi se pare ca functionez pe strictul minim, au ralenti, economisindu-ma, Dumnezeu stie pentru ce, si e contrariant, caci n-am fost niciodata adepta modului « auto » sau « eco », dimpotriva. Am trait intotdeauna pana la capat, cu furie in acum, fara gandul la maine, sau macar la altadata. Sunt obisnuita sa ard intens, nu inteleg flacarile mici…. Si ma mir de mine. Traiesc de cand ma stiu cu piciorul pe acceleratie, si nu prea ma inteleg acum, au ralenti. Nu e de azi, starea, nu m-as fi repezit sa o cataloghez. Are cateva saptamani bune, si nu pot sa ma prefac ca nu o vad, ca nu o simt. Ca nu ma vad, ca nu ma simt. Nu ma recunosc, dar sunt obligata sa recunosc (pactul de sinceritate pe care-l am cu mine). Ma simt aiurea, nu mai scriu, iar asta e semn rau, cum am zis aici. Tacerea este chircire, nu inflorire. Iar in jur, este primavara, asa capricioasa si lacrimogena cum este ea. E verde si cu flori, iar eu parca nu ma bucur de ele asa intens ca de obicei. In alti ani, o floare ma bucura pana la lacrimi si ma « drogam » cu mirosul ierbii proaspete. In perioada asta parca si emotiile s-au diminuat. De fapt numai unele. Cele sentimentale sunt acolo, ca oricand. Am obosit. Si parca nu mai am noima. Parca e, de fapt parca sunt absenta. Parca noima a ramas undeva acolo, risipita. Undeva, consumata, in prea plinul de suflet pe care l-am dat in ultimii ani. De cateva saptamani e ciudat. S-a terminat o etapa, mi-a revenit zambetul, insa parca-s golita. Nu ma recunosc asa. Si nu ma plac. Sper sa-mi vina si mie primavara, ca sa infloresc, imbobocirile acelea  de candva. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Stiti aia cu chelului tichie de margaritar? Asa sunt eu cu tableta, pe cuvant daca-i gasesc locul intre telefonul mobil si laptop.  M-am « potcovit » cu ea, intr-o vizita la Vodafone, acum o luna, cand, eu, spaima telefoanelor (am al patrulea telefon in mai putin de 12 luni, din motive de spart display-ul). Ma rog, cum m-am potcovit cu ea e subiectul unei alte postari, ca merita. Sa revenim. Cu toata bunavointa, tabletei nu-i gasesc locul. Deja desktopului nu-i mai gaseam clar demult locul, sa fie niste ani de cand nici butonul de ON nu l-am mai apasat… Se invecheste tehnic stand degeaba, a fost o investitie proasta, nici nu stiu de ce l-am cumparat… Noroc ca avea 4 giga memorie, ceea ce, cand l-am cumparat, era foarte mult… si ceea ce-l face sa nu fie atat de deplasat. Dar eu intre telefon si laptop nu gasesc deloc locul tabletei. Nu-i vad sensul. Pentru mine, tableta este un telefon mobil mai mare si atat.  Un telefon mobil chiar prea mare. Adica nu exista nimic ce sa pot face pe tableta si sa nu fi putut face pe telefon. In schimb, exista lucruri pe care le pot face pe laptop, si nu sunt posibile sau comode nici pe telefon nici pe tableta. Pe scurt, nu ma ajuta cu nimic. Spuneam, zambind, acum cateva zile: tableta e buna pentru cei care nu cuvanta. Da, daca preponderent citesti pe internet, sau vezi clipuri, etc, daca esti, cu alte cuvinte, mai mult receptor si nu emitator, tableta e buna. Dar daca scrii mult, sau lung, daca faci chestii care implica manevre, tableta e la fel de incomoda sau inutila ca un telefon. Tot in laptop sta salvarea. Pe cuvant daca inteleg ce cauta in viata mea. Sigur, e draguta, e usoara, e capabila, dar n-aveam nevoie de ea 😉 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Pe cat pot intelege ca dai check in la restaurant, la hotel, la plaja, la vama, pe strada, la biblioteca, la muzeu, in parc, la concert, la petrecere, la… pe atat nu pot intelege sa iti treaca prin cap sa dai check in la cimitir. Si sunt oameni care fac asta, caci m-am uitat eu azi si locatiile sunt create, atat pe FB, cat si pe Foursquare. Cam cum scrii? « Il ingropam pe tataia, feeling sad at Cimitir » ? Lasa ca mi-a povestit cineva care sta langa o biserica (si eu stau, dar nu vad de pe fereastra inspre biserica), cum lumea fotografiaza mortii la inmormantari. De ce ar vrea cineva sa pastreze poze cu oameni morti??????? DE CE????? De ce ai vrea vreodata sa te uiti la imaginea acelui om, mort? Ti-a fost drag viu, nu e bine sa-l pastrezi viu in amintire, si daca te uiti la poze sa fie poze cu el razand? Sau de ce ai vrea sa fotografiezi chipurile celor din familie sau apropiatilor, care isi traiesc durerea in direct? De ce ai vrea sa pastrezi un asemenea moment si sa-l revezi vreodata? Eu nu suport nici insistenta celor care vor sa-ti arate filmul lor de la nunta inca nu stiu cate luni/ani dupa, si acela este totusi, teoretic, un moment fericit, daramite de la moarte…. Si check in la cimitir? Cum ca ce?…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

… parafrazand-o pe Simone Signoret 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It