860. N-am vrut sa fie rotund, s-a intamplat

21 juillet 2021

860 de zile. (adica, sa traduc, 2 ani, 4 luni, si cateva zile) Atata a durat sa ies din negura. Nu e mult. Nici putin. E o bucata de viata. Uneori si o zi e mult. Alteori nici 10 ani nu sunt mulți. Depinde de ce, depinde cum.(Ca o indicație, exact cu un an înainte de începerea pandemiei. Care nu știu dacă a aranjat sau deranjat cursul lucrurilor, n-am comandat-o eu, a fost asa, peste, ca încă o cocoașă, pentru mine. – sper ca stiti bancul cu cocosatul in cimitir. Sau ca niște garduri suplimentare de sărit. Cursă cu obstacole)Nu neaparat nu ma mai cuprinde durerea. Imi amintesc mereu, evident, il pomenesc mereu, in multiple intamplari sau povestiri, in discutii, dar nu mai sunt blocata. Am fost si poate voi mai fi blocata. Insa cumva abia acum imi functioneaza din nou mintea la 100%. Din nou sunt eu, cu umor, cu giumbuslucuri, cu bucurie, cu lucrurile haioase care ma caracterizau. Plus cu gandirea, pe care mi-am regasit-o cu greu. Dar care revine acum, ducandu-ma « de colo colo », fix cum imi placea dintotdeauna.N-a fost usor, locuiesc in aceeasi casa, cu amintiri in toate colturile, merg in acelasi parc, ma sui in aceeasi masina, fac aceleasi drumuri. Uneori as fi dorit sa nu rasara soarele, sau sa dinamitez toate astea de mai sus, de parca m-ar fi ajutat. Poate m-ar fi ajutat. Dar cine naiba stie. Nu am putut incerca sa vad. Ar fi fost mai usor? mai greu? as fi renascut mai repede? m-as fi prabusit de tot?Nu exista o formula, nici macar nu exista indrumari, n-as putea sa spun nimic unei persoane in aceeasi situatie, ba chiar, pentru ca am trecut prin asta, as avea decența sa tac. Nu exista, cu alte cuvinte, o solutie universala, un drum comun, un elixir de viata. Abia de cateva zile simt ca gandesc. Am vrut sa mor, cumva, daca ma gandesc precis la asta, inca vreau. Acum.M-am poticnit, m-am chinuit (in general m-am AUTO-chinuit) ca să uit celalalt chin, de netrecut, mi-am impus datorii morale. Am căzut de multe ori. De X ori. M-am ridicat de X+1. Acum sunt în picioare. Nu stiu cat va dura, poate e vremelnic. Dar merita, pentru aceste momente, sa fi rezistat pana aici. Candva, scriam (naiva de mine!): « ma prefer cateva dezamagiri mai tarziu », asta insemnand ma prefer cateva pierderi mai tarziu, cateva dureri mai tarziu. Eh. Habar nu aveam. Dar na, se iarta, (ma iert si eu pe mine, desi de regula sunt aspra cu mine), insa toti suntem naivi cateodata (eu voi muri iremediabil naiva). Am un dar aproape enervant de a ramane ingenua peste ani. (mi-a zis candva, femeie fiind: « esti asa copil, dar iti sta atat de bine »)Scriu cumva mai mult pentru mine, asa cum bati o piatra de hotar.Dorindu-va sa nu intelegeti niciodata nici simtirile de pana aici, si nici sovaielnicele drumuri.Clou : Jusqu’ici tout va bien [clip officiel] – YouTube share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share…

📌
1💬 read more

Singuratate, alegere

12 juillet 2021

Am fost in cuplu foarte devreme, Philippe m-a cerut de la mama, de sotie, cand abia implinisem 18 ani si mai aveam 2 saptamani pana la bacalaureat. Eram in clasa a 12a, intr-un zbuciumat 1990. Nu voiam sa ma marit, ca, din fericire, nici in 1990, eu nu puneam semnul egal intre dragoste si mariaj, intre cuplu si hartie. Da, voiam in cuplu, dar nu voiam sa ma casatoresc, nu vedeam necesitatea trecerii pe la starea civila. M-am dus la Bordeaux sa-mi fac studiile, m-am mutat cu Philippe, cand nici n-aveam inca 19 ani, in 1991, traiam impreuna ca doi tineri indragostiti, dormind intr-un studio mic din zona pietonala (sună romantic, dar era sărăcăcios și zona cam periculoasa seara, pe vremea aia mulți drogați prin injectare), dormind intr-un pat de o persoana, mancand cu o furculita (asa plecase el de acasa dupa divort, nu i s-au dat doua furculite, ca sa nu manance cu alta.) Cu atat mai putin cu cat divortul lui se petrecea urat, nu vedeam de ce continua sa doreasca sa ne casatorim, si cu determinare, ma cere de sotie in fiecare sambata. Dupa 6 ani am acceptat (a rezistat ceva, sa ma ceara de sotie 6 ani in fiecare sambata!), si cred ca am facut bine acceptand (dar asta e alta poveste). Ne-am casatorit la Sanary sur Mer, in septembrie 1996, dupa deja 6 ani, cum am zis. Viata comuna cu Philippe a durat 7 ani jumatate, spre 8 (cei 6 dinainte de mariaj inclusi). Cand am hotarat sa ne despartim, am ramas cei mai buni prieteni, si confidenti, dar despre asta, cu alta ocazie. (considerentele despartirii nu au fost nicicum nepotrivirea sau neiubirea, ci o nenorocire care l-a dus, de altfel, catre moarte). N-am divortat, pentru ca eram foarte buni prieteni, cu incredere 300% reciproc. A murit căsătorit cu mine. Sunt văduvă Rouillard de la 27 de ani. Un an total sinistru anul 2000. Desigur, nu pe cât a fost 2019, dar sa revenim la poveste.La un moment dat, fara nicio legatura cu relatia cu Philippe, din cauza unor (alte neprevazute) turbulente in viata mea, am decis sa vin in Romania, ca sa rezolv aici niste lucruri (se intamplau lucruri neplacute aici). Era vorba de ceva temporar, de altfel mi-am lasat toate lucrurile (inclusiv mobila, tot ce adunasem in 10 ani de viata, si eram la fel de bulimica ca si azi), depozitate in Franta. Cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, temporarul s-a prelungit si a sfarsit prin a deveni permanent, dar asta eram departe sa o intuiesc in 2000, cand vedeam venirea mea ca pe un scurt intermezzo in restul vietii.Am dorit sa raman singura, pentru ca sunt genul care ma atasez si nu voiam sa rup inima nimanui si nici pe a mea, legandu-ma de cineva si plecand apoi la 3000 km spre alta viata.Pe masura ce timpul trecea si temporarul parea ca se scurge spre permanent, mi-as fi dorit un companion, insa viata este asa facuta ca…

📌
2💬 read more

Hainele Mirandolinei

11 juillet 2021

De cateva saptamani bune triez haine. Zi de zi. Ore intregi pe zi. Am inceput putin dupa 16 iunie, parca pe 17, maxim pe 18. 16 a fost ziua operatiei mamei, de asta stiu cu precizie. Ca asta m-a si determinat. (si nu, nu stim inca rezultatul biopsiei nici la ora asta. Si incerc sa gestionez asta, in mine si in afara mea. Triez haine ca sa nu ma sui pe pereti. Ca sa nu omor pe cineva…)Din 2015, eu aveam o camera pe care o numeam in gluma « a lui Barba Albastra », camera in care nu se intra, camera « oprita », interzisa. Cand m-am mutat aici, am dorit sa o fac dressing, constienta fiind ca hainele mele nu vor incapea in dulapuri, fie ele 9, fie ele din 4 camere. Dar nu am gasit niciodata timp sa fac asta. Le-am depus acolo si au ramas acolo. Nu am avut timp din diverse motive: ba am muncit foarte mult, ba am iubit foarte intens, ba am fost in doliu si fara nicio noima (nici nu intelegeam de ce rasare soarele). Asa incat nu am avut timp sa le sortez. O groaza din ele sunt cu etichete. Probabil un sfert. Cu precadere, sortez de zece zile. Si muncesc ore zilnic.Am in jur de 5000 item-uri de haine. Minim. De asta ele nu incap in cele 9 dulapuri ale casei in care traiau bine merci 3 adulti si o adolescenta.5000 inseamna asa: daca te schimbi de doua ori pe zi in fiecare zi a anului, avand nevoie deci de 730 tinute (365×2), si tot nu te repeti 6 ani jumatate. Matematic. Aici nu mai tinem cont si de combinatii diferite (ca multe sunt fuste, pantaloni, bluze, sacouri care se pot combina diferit). Bine, in vremurile bune, eu ma schimbam de 4 ori pe zi.Nebunia e mare. Adictiile sunt de mai multe feluri, aceasta a fost una din ele. Nu-s mandra de mine, sunt putin ingrozita. Scriu asta ca sa constientizez, desi in zilele care au trecut am constientizat si m-a durut, am plans destul de mult.Ca sa vedem si partea plina a paharului (sunt o pozitiva, de cand ma stiu), poate ca asta m-a tinut departe de alte pericole, de alte adictii, mai daunatoare, sa zicem. Habar nu am, nu am o concluzie. E din seria no comment (pentru mine. Ce-ar mai fi de spus, ce-as mai putea spune?). Sunt doar trista. Asta, cu certitudine, este un lucru pe care nu l-as mai reface, daca as lua viata de la inceput.Pun aici o rochita care a fost magica pentru mine. Bine, multe au fost, pe multe le iubesc. Chiar si pe cele pe care nu am apucat sa le port.(« Fiecare rochie are impregnata in ea privirile barbatului iubit, mangaierile sale vizuale. Fiecare rochie, bluza, fusta, pereche de pantofi, poarta in ele istoria momentelor in care le-am purtat… Degeaba le spal la masina. Le-as putea spala pana s-ar desira, si tot degeaba. Ele raman mitice, prin ceea ce au trait.Cateodata, deschid dulapul, si ma…

📌
1💬 read more

Libertatea se construieste

25 mars 2021

Cand ma mai invidiaza lumea pentru viata pe care o am, ca nu trebuie sa aia sau sa aialalta (si recunosc, nu, nu trebuie, si n-am facut aproape niciodata nimic ca trebuie), ca « no strings attached », vreau sa va raspund ceva, dragii mei: viata e si cum si-o face omul. Eu asa am trait mereu. Nu am cautat altceva. Asa mi-am construit-o. Si fix fac exact doar ce vreau. DOAR CE VREAU. Cand vreau. Si ma ocup de cine vreau De cine aleg sa vreau. Nu ai cum sa ajungi la asta decat construind asa. Ca daca construiesti cu planificari, cu intrat in randul lumii, cu facut ce « se face », pai de asta ai parte ulterior. N-ai cum sa ai si untul si banii pentru unt, cum zice francezul (le beurre et l’argent du beurre). Alegi din start. Eu am ales instinctiv libertatea. Pot sa-mi permit sa nu ies 5-7-10 zile din casa deloc, nici pana la lift. Sau 20. Am facut. De multe ori, nu o data. Cu mult inainte de pandemie. Alegerea mea. Pot, de asemenea, sa aleg sa plec undeva, brusc, si sa nu vin 3 luni inapoi, si mai multe, oricat. Pare de invidiat? nu e. E o constructie si asta, da’ o iei de la inceput asa Daca o apuci cum vrea mama, ce asteapta matusa, sa nu-mi dezamagesc familia, hai sa aia si cealalta, chiar daca sufletul meu nu zice, nu prea mai ai cum, dupa, sa ajungi liber liber. Pentru ca ti-ai creat deja obligatii, legaturi, si nu poti disparea brusc. Libertatea este ceva care necesita angajare si cladire pe termen lung. Nu este pentru ca te-au lasat altii liber, sau ca nu mai esti ocupat. Libertatea este o stare pe care trebuie sa o vrei si pentru care sa construiesti. Se face cu efort, ca orice alta cariera. Ba chiar cu mai mult efort, ca esti in afara normelor. « And I’m only hereTo bring you free loveLet’s make it clearThat this is free loveNo hidden catchNo strings attachedJust free loveNo hidden catchNo strings attachedJust free love »PS. am avut profesional o perioada scurta cand ma duceam stresata si trista la munca, si se vedea pe mine, eram gri la fata, neagra in rest. Iubitul meu de atunci mi-a zis sa-mi dau demisia, ca nu sunt bine. Nu eram bine, ce-i drept. Am zis: nu, pentru ca am un credit. A spus, in mod foarte generos: da-ti demisia, iti vei gasi oricum job, iti platesc eu creditul intre timp. N-am acceptat. Am plecat de acolo cand am plecat la alt job. (curand, adevarat) :)) Asta apropo de facut ce trebuie, si nu ce VREAU sau ce simt. Dar am apreciat propunerea lui, mi-o amintesc si astazi, dupa 17 ani Doar ca mie nu-mi place sa depind de cineva. Apreciez mana intinsa, o accept uneori, imi place sa stiu ca am plasa de siguranta, dar nu ma bazez pe altii. Face parte tot din conceptul de libertate. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend…

📌
0💬 read more