Vin aici de 9 ani, si am stat din ce in ce mai mult, in ultimii ani si cate 60 de zile, zic de locul acesta precis. Pe mine fix locul acesta m-a vindecat dupa moartea lui, cand nu mai vedeam in fata ochilor nici la 1 metru. Sunt de cativa ani pe un grup de discutii al locuitorilor de aici si vad ca asteapta septembrie ca sa scape de turisti. Pe ei clima ii ajuta, si ar putea lejer tine deschis pana pe 15 octombrie, dar NU VOR. Pur si simplu, nu vor. Isi doresc orasul inapoi. Abia asteapta sa vina septembrie ca sa reintre in posesia locurilor lor. Da, sunt primitori, le plac si turistii, dar nu si-ar sacrifica viata, linistea, natura, pentru un banut in plus. Nu si-ar vinde sufletul pentru bogatie. Bogatia lor este locul acesta. Si au constiinta faptului ca prea multi oameni distrug frumusetea locului, si ca, unele lucruri, odată distruse, sunt pierdute, procesul este ireversibil, sau oricum foarte greu de refacut. Asa ca au un fel de sovinism pe care eu il inteleg total si il aprob. Il aveam si eu in Franta. Locuiam la Sanary-sur-Mer, o perla de orasel. 30.000 locuitori permanenti (printre care si eu, cu mandrie!), si pana la 180.000 vara. Sincer, eu mergeam la plaja intre aprilie si iunie, si apoi din septembrie. Iulie august nu calcam la plaja decat in golfurile ascunse, pe care doar noi le stiam, nu si turistii. Sau noaptea, faceam bain de minuit, cu colegii mei de la ziar. Doi dintre ei, Francis si Alain, aveau o casa splendida la Portissol. Cate seri am petrecut acolo, ieseai direct pe plaja. Si noi abia asteptam sa se care turistii. Da, sunt buni si turistii, sunt un rau necesar, dar cu limite. De genul ala: mai vine lumea, dar mai si pleaca Eu ma bucur tare ca oamenii de aici au inteles asta, au asta in sange. Prietenul meu se cam suparase acum 2 ani la discutiile in care cei de aici doreau sa plece turistii si sa ramana ei linistiti. Dar eu ii inteleg pe deplin. Si, cum vorbeam ieri cu un prieten, ei au un « balans bun de viață/odihna/venituri » (asa s-a exprimat el, si este foarte adevarat). Ei inchid voit totul devreme, maxim un 20 septembrie, ca sa nu mai vina lumea peste ei, in nestire, si sa se mai poata si ei bucura de zile frumoase. Este un soi de autoprotectie, si mi se pare corect. Nu sa fii atat de avid de bani încât sa iti distrugi propriul habitat.Banii nu pot cumpara totul, iar ei se pare ca stiu asta de mult. Banii nu pot cumpara linistea de aici, frumusetea locului, salbaticia lui. Iar daca torni betoane, ai stricat ireversibil totul.Nu ne trebuie cluburi, paiete, cocktailuri si sampanii de 3000 euro. Ce vad eu pe fereastra nu ar mai fi la fel daca aceste lucruri s-ar intampla aici. Dar pentru sampanii, cluburi, lai lai, all inclusive si betoane, turistii sunt serviti deplin…

sunt mai ales de acord cu exprimarea iubirii, cu atentia acordata celuilalt si relatiei, cu implicarea si dedicarea catre celalat, comunicarea ( sa stii sa spui ce doresti si ce nu doresti), cu iesirea din relatie (cand aceasta nu mai are sens, cand nu te mai regasesti in ea). Este o chestiune, pana la urma, de sinceritate cu sine insusi. Pokerul emotional n-are nicio noima.dragostea nu este o lupta, este o colaborare, este un armistitiu, chiar o daruirenu e o abdicare, ci este o dedicare voluntara celuilalt share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

860 de zile. (adica, sa traduc, 2 ani, 4 luni, si cateva zile) Atata a durat sa ies din negura. Nu e mult. Nici putin. E o bucata de viata. Uneori si o zi e mult. Alteori nici 10 ani nu sunt mulți. Depinde de ce, depinde cum.(Ca o indicație, exact cu un an înainte de începerea pandemiei. Care nu știu dacă a aranjat sau deranjat cursul lucrurilor, n-am comandat-o eu, a fost asa, peste, ca încă o cocoașă, pentru mine. – sper ca stiti bancul cu cocosatul in cimitir. Sau ca niște garduri suplimentare de sărit. Cursă cu obstacole)Nu neaparat nu ma mai cuprinde durerea. Imi amintesc mereu, evident, il pomenesc mereu, in multiple intamplari sau povestiri, in discutii, dar nu mai sunt blocata. Am fost si poate voi mai fi blocata. Insa cumva abia acum imi functioneaza din nou mintea la 100%. Din nou sunt eu, cu umor, cu giumbuslucuri, cu bucurie, cu lucrurile haioase care ma caracterizau. Plus cu gandirea, pe care mi-am regasit-o cu greu. Dar care revine acum, ducandu-ma « de colo colo », fix cum imi placea dintotdeauna.N-a fost usor, locuiesc in aceeasi casa, cu amintiri in toate colturile, merg in acelasi parc, ma sui in aceeasi masina, fac aceleasi drumuri. Uneori as fi dorit sa nu rasara soarele, sau sa dinamitez toate astea de mai sus, de parca m-ar fi ajutat. Poate m-ar fi ajutat. Dar cine naiba stie. Nu am putut incerca sa vad. Ar fi fost mai usor? mai greu? as fi renascut mai repede? m-as fi prabusit de tot?Nu exista o formula, nici macar nu exista indrumari, n-as putea sa spun nimic unei persoane in aceeasi situatie, ba chiar, pentru ca am trecut prin asta, as avea decența sa tac. Nu exista, cu alte cuvinte, o solutie universala, un drum comun, un elixir de viata. Abia de cateva zile simt ca gandesc. Am vrut sa mor, cumva, daca ma gandesc precis la asta, inca vreau. Acum.M-am poticnit, m-am chinuit (in general m-am AUTO-chinuit) ca să uit celalalt chin, de netrecut, mi-am impus datorii morale. Am căzut de multe ori. De X ori. M-am ridicat de X+1. Acum sunt în picioare. Nu stiu cat va dura, poate e vremelnic. Dar merita, pentru aceste momente, sa fi rezistat pana aici. Candva, scriam (naiva de mine!): « ma prefer cateva dezamagiri mai tarziu », asta insemnand ma prefer cateva pierderi mai tarziu, cateva dureri mai tarziu. Eh. Habar nu aveam. Dar na, se iarta, (ma iert si eu pe mine, desi de regula sunt aspra cu mine), insa toti suntem naivi cateodata (eu voi muri iremediabil naiva). Am un dar aproape enervant de a ramane ingenua peste ani. (mi-a zis candva, femeie fiind: « esti asa copil, dar iti sta atat de bine »)Scriu cumva mai mult pentru mine, asa cum bati o piatra de hotar.Dorindu-va sa nu intelegeti niciodata nici simtirile de pana aici, si nici sovaielnicele drumuri.Clou : Jusqu’ici tout va bien [clip officiel] – YouTube share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share…

Am fost in cuplu foarte devreme, Philippe m-a cerut de la mama, de sotie, cand abia implinisem 18 ani si mai aveam 2 saptamani pana la bacalaureat. Eram in clasa a 12a, intr-un zbuciumat 1990. Nu voiam sa ma marit, ca, din fericire, nici in 1990, eu nu puneam semnul egal intre dragoste si mariaj, intre cuplu si hartie. Da, voiam in cuplu, dar nu voiam sa ma casatoresc, nu vedeam necesitatea trecerii pe la starea civila. M-am dus la Bordeaux sa-mi fac studiile, m-am mutat cu Philippe, cand nici n-aveam inca 19 ani, in 1991, traiam impreuna ca doi tineri indragostiti, dormind intr-un studio mic din zona pietonala (sună romantic, dar era sărăcăcios și zona cam periculoasa seara, pe vremea aia mulți drogați prin injectare), dormind intr-un pat de o persoana, mancand cu o furculita (asa plecase el de acasa dupa divort, nu i s-au dat doua furculite, ca sa nu manance cu alta.) Cu atat mai putin cu cat divortul lui se petrecea urat, nu vedeam de ce continua sa doreasca sa ne casatorim, si cu determinare, ma cere de sotie in fiecare sambata. Dupa 6 ani am acceptat (a rezistat ceva, sa ma ceara de sotie 6 ani in fiecare sambata!), si cred ca am facut bine acceptand (dar asta e alta poveste). Ne-am casatorit la Sanary sur Mer, in septembrie 1996, dupa deja 6 ani, cum am zis. Viata comuna cu Philippe a durat 7 ani jumatate, spre 8 (cei 6 dinainte de mariaj inclusi). Cand am hotarat sa ne despartim, am ramas cei mai buni prieteni, si confidenti, dar despre asta, cu alta ocazie. (considerentele despartirii nu au fost nicicum nepotrivirea sau neiubirea, ci o nenorocire care l-a dus, de altfel, catre moarte). N-am divortat, pentru ca eram foarte buni prieteni, cu incredere 300% reciproc. A murit căsătorit cu mine. Sunt văduvă Rouillard de la 27 de ani. Un an total sinistru anul 2000. Desigur, nu pe cât a fost 2019, dar sa revenim la poveste.La un moment dat, fara nicio legatura cu relatia cu Philippe, din cauza unor (alte neprevazute) turbulente in viata mea, am decis sa vin in Romania, ca sa rezolv aici niste lucruri (se intamplau lucruri neplacute aici). Era vorba de ceva temporar, de altfel mi-am lasat toate lucrurile (inclusiv mobila, tot ce adunasem in 10 ani de viata, si eram la fel de bulimica ca si azi), depozitate in Franta. Cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, temporarul s-a prelungit si a sfarsit prin a deveni permanent, dar asta eram departe sa o intuiesc in 2000, cand vedeam venirea mea ca pe un scurt intermezzo in restul vietii.Am dorit sa raman singura, pentru ca sunt genul care ma atasez si nu voiam sa rup inima nimanui si nici pe a mea, legandu-ma de cineva si plecand apoi la 3000 km spre alta viata.Pe masura ce timpul trecea si temporarul parea ca se scurge spre permanent, mi-as fi dorit un companion, insa viata este asa facuta ca…