Medicamente inamic

Eu, de cand ma stiu, nu iau medicamente. Ma feresc de ele. Daca le pot evita, le evit. Nu iau nici antinevralgic cand ma doare capul. Singurele pe care le mai iau (o data pe an, sau si mai rar, daca racesc mai rar), sunt medicamentele de raceala (dar banale: paracetamol, fervex, antituse). Desigur, daca as avea o boala care necesita medicamente zilnice (cum ar fi hipertensiunea), le-as lua, ca sa tin tensiunea sub control. Asta daca n-as avea de ales. Dar n-am nicio boala, sunt sanatoasa. Cand am fost suparata, in ultimele luni, s-a intamplat ca de cateva ori sa ma intrebe anumiti oameni de ce nu iau pastile. Eu? sa iau calmante sau ceva asemanator? Eu, care nu iau nici antinevralgic? NU. NIci vorba, niciodata. Medicamentele acelea, in plus, sunt extrem de nocive, antreneaza dependenta, si in loc de o problema, te trezesti cu doua probleme. Cea initiala, plus dependenta de pastile.
Pe mine dependentele ma sperie. Si in niciun caz nu m-as arunca de bunavoie in bratele vreunei dependente. Prefer sa imi duc durerile cu luciditate, nu sa ma anesteziez. Singura anestezie posibila e cea naturala (uneori evit sa dorm, oboseala anesteziaza destul de bine.)
In seara cand s-a intamplat drama, m-am oprit la farmacie, am explicat ce s-a intamplat si i-am zis sa imi dea ceva. Mi-a vandut ce se putea fara reteta, una de zi una de noapte. Nici in ziua de azi nu le-am atins, preconizez sa le donez cuiva care le foloseste, ca n-am de gand sa le iau. La mine sigur expira, stau cu ele in casa de 9 luni, si-s neatinse.) Chiar daca sunt usoare (Persedon de zi si Sedatif PC de noapte), nu le iau. Nu stiu de ce le-am cumparat, dar la drept vorbind oricum in momentul acela nu stiu cum de reuseam sa merg pe strada. Ok, toata povestea asta lunga ca sa va spun ca vad ca am avut dreptate. Adica am dreptate. Am vazut un reportaj la televiziunea franceza cu un tip caruia i-a decedat tatal intr-un accident de masina, cand el era adolescent. Cum era foarte apropiat de tatal lui, durerea a fost groaznica. Avea 13 ani. S-a apucat sa ia antidepresive. Si? Ce a rezolvat? A rezolvat NIMIC, ba mai mult, a devenit dependent de medicamentele psihotrope. Parcursul lui a fost groaznic. Acum s-a lasat, dar o parte din viata i-a fost distrusa de aceasta dependenta. Pe care va mai aud cu medicamentele, va iau si la bataie. Ca sa stiti, v-am prevenit.
PS. Nu suport nici oamenii care iau de capul lor antibiotice, asa, la plesneala. Si foarte rau fac.
PPS. Daca ma sinucid vreodata, sigur sigur nu cu pastile o sa fie. Nu seamana deloc cu mine asa ceva.

Cateva consideratii despre sinucidere

Cateva consideratii despre sinucidere.
Am fost impotriva sinuciderii intotdeauna, acum cumva ma simt vinovata pentru lipsa de empatie din acel moment.In aprilie am gandit prima oara asta, in mod serios. Nu, motivul nu e moartea lui. Motivele sunt diverse, impletite, convergente. Moartea lui a fost doar declansatorul procesului, nicidecum cauza. Nu sunt atat de simplista ca sa gandesc asa.Eu sunt un om rational, cine ma cunoaste, stie, par chiar glaciala, nicicum un om purtat de emotii. Chiar si cand am emotii ma dau un pas in spate, le traiesc intern, nu le exprim, mananc o paine, fac un drum, dorm o noapte, beau 10 cafele si o sticla de vin, scriu ce simt, nu trimit… si abia apoi ma exteriorizez, daca o fac, in 30% din cazuri. Drept pentru care trec drept un om calculat in toate. (mi-a displacut mult timp aceasta catalogare, acum nu-mi displace, o inteleg). Chiar pot sa citez ades cum ma intreaba oameni apropiati : « cum de poti sa te stapanesti, cum nu spui ? nu simti nevoia ? » Ba simt nevoia, dar retinerea este cea mai puternica. Da, e si o arma, am constientizat mai tarziu.
Cand am ajuns eu sa ma gandesc la sinucidere n-a fost nici usor (repet, eram impotriva total), si nici firesc. Dar, cum zic francezii, il n’y a que les idiots qui ne changent pas d’avis, (doar idiotii nu-si schimba parerea), si, asta este, eu mi-am schimbat-o. Nu pe total, cat foarte personal.
Nu, nu este o decizie pripita. Nu, nu este o decizie impulsiva. Este o decizie gandita, reflectata, cantarita. Este o decizie luata in toata constiinta si cu toata puterea.Nu vreau sa o lungesc. Am trait frumos, intens, minunat. La propriu. Am fost iubita si dorita intens. Am facut cam tot ce am vrut (in limitele sociale, morale si financiare). Dar putini oameni in lume, chiar si cei bogati pot spune cu mana pe inima ca au facut tot ce au vrut. Ei bine, eu pot. Chiar am facut tot ce am vrut, si m-am cam lamurit cu viata. Cu totul. Fara frustrare, fara regret, fara resentiment, ci cu impacare si mare recunostinta. Sunt binecuvantata. Am facut CE AM VRUT. Si nu doresc sa o lungesc aiurea. E o decizie matura, constienta, rationala, impacata. Pentru ca sunt un om rational, va mai dura. In primul rand, nu doresc sa cauzez durere, si atunci voi pleca dupa mama. In al doilea rand, nu vreau sa las lucrurile la intamplare, ci totul in ordine. Nu-mi convine cine ma mosteneste, voi avea grija de fiecare lucru, unde sa ajunga. Asta necesita organizare si timp. Pot si una, am si alta.
Prietena mea cea mai buna, din copilarie, cand am instiintat-o, printre primii, despre decizia mea, a spus atat: “Nu am ce sa iti spun. Tu oricum ai facut mereu ce ai vrut, asa vei face si acum. » (ma cunoaste pe de rost de 33 de ani, deci perceptia mea ca am facut ce am vrut nu este falsa, o intaresc si alti oameni care ma cunosc bine de zeci de ani) Da, am facut ce am vrut, voi face si acum, poate sa stea oricine si in cap, eu stiu ce doresc.Si nu, nu doresc sa o lalai aici, ca n-am de ce. Le-am bifat pe toate si mai multe decat toate, le-am inteles, jocul nu ma mai tenteaza, le stiu pe toate, iar ce e cel mai bun e déjà in spatele meu. In fata ar fi doar o lalaiala fara noima, care mie nu-mi seamana. Tot francezii zic: decat sa traiesti o viata in genunchi, mai bine sa mori in picioare. De ce vorbesc despre sinucidere ? De ce n-as vorbi ? E profilul meu, vorbesc ce vreau cand vreau. Fix asa. Cui nu-i convine, ura si la gara. Vorbesc despre asta pentru ca sunt un om asumat si pentru ca asa vorbesc despre orice simt, bun, rau, neutru. Asa sunt eu. Nu vreau nici compasiune, nici atentie. Vorbesc despre asta cum as vorbi despre faptul ca imi place apusul sau vreau sa beau un pahar de vin alb. Nu e nicio drama.Oamenii nu suporta nici sa fii fericit, dar nici sa fii nefericit. Oamenii nu suporta multe, dar pe mine ma intereseaza putin spre deloc ce suporta sau ce doresc oamenii. Nu mi-a platit nimeni abonament sa fiu responsabila cu buna dispozitie, asa ca imi permit sa traiesc ce traiesc, si sa spun ce traiesc.Vorbesc doar uneori despre asta (sinuciderea), dar de gandit o gandesc in permanenta. Ma gandesc cu frecventa cu care ma gandesc si la barbatul iubit, sau la cele mai importante lucruri din viata. Da, vorbesc doar uneori, ca doar atunci simt sa vorbesc. Dar de gandit, gandesc in permanenta, din aprilie. Acum sunt la Sozopol, intr-un hotel pe care il iubesc, ascult marea, ascult linistea, stau la soare, citesc, scriu, mananc bine, beau vin bun, ma simt fericita. Asta nu inseamna ca nu ma gandesc permanent la sinucidere. E un plan. E un plan pe termen lung, dar este un plan. Fara drept de apel. Este un proiect amplu, cu implicatii, il voi duce la capat cu succès.

Confirmari

Unchiul meu (sotul surorii mamei) a fost profesor de filosofie. Si, de asemenea, primul traducator al lui Sigmund Freud in romana.
Omul citea enorm, scria mult (o gramada de carti), traducea, era un om foarte complex, cu o minte stralucita.
Nu era un om foarte tandru sau cald, nici macar cu copilul sau (varul meu, la care tin enorm, ca la un frate), daramite cu mine. Era un om foarte preocupat de munca sa, absorbit de ea. Mereu mi-l amintesc in biblioteca sa, care ii servea si de camera de lucru. Chiar si cand aveam mese de familie, se retragea sa lucreze.
In onoarea carierei sale stralucite, biblioteca municipala din Pascani (orasul sau natal), ii poarta numele. Aici, frumosul omagiu.
Unchiul meu a decedat recent.
Ei bine, acest om, care era o enciclopedie vie, ma urmarea pe Facebook, si avea diverse remarci de apreciere, dintre care cea mai frumoasa este aceasta: <Ți-am citit reflecțiile și mărturisirile. Ai o filosofie de viață admirabilă. Nu dezarma, ”arma” ta fiind această filosofie. Nenea Leonard>
Fie si numai aceste cuvinte sunt suficiente ca sa ma simt intarita in alegerile mele si sa-mi continui drumul, asa cum mi-am ales sa fie. Aprecierea sa conteaza mai mult decat multe alte opinii. (ca mai conteaza si cine zice)
Cui nu-i place, sa se uite-n alta parte.

ps. in fotografie, sunt in bratele lui, in fata casei parintesti de pe Nerva Traian.