Psihologii :)

si ce mai faceti, dragii mosului? πŸ™‚
E joi seara, inainte de ultimul week-end de august. Clipele se scurg calde si luminoase. E momentul sa bag batul prin gard. Glumesc, nu e stilul meu cu batul prin gard, dar e stilul meu sa glumesc, si nici nu pot lasa lucrurile nespuse, unele polite trebuie platite.Acum cateva luni cand realmente imi era rau, suferisem o pierdere imensa, si gestionam destul de complicat durerea (stiti unii dintre voi cate ceva despre asta, daca m-ati citit in acea vreme), s-a trezit o doamna psiholog sa-mi sara-n cap ca am spus ca “nu am incredere in psihologi.” Atitudinea dumneaei nu putea decat sa-mi intareasca neincrederea. De ce? pentru ca afirmatiile mele, reale, absolut, erau facute in acel context, de doliu. Cand i-am spus asta, politicos, a spus ca n-a vazut. Desi eram in doliu de luni bune, stiti cam toti, ca scriam… Deci a stiut sa vada doar ce o interesa, si anume ca “nu am incredere in psihologi”. Nu a vazut tabloul de ansamblu. Pai cum as veni eu sau oricine altcineva, la dvs, doamna, cand nu vedeti padurea de copaci? Cand va intereseaza mai mult sa-mi sariti la beregata decat sa-mi aratati ca m-ati putea ajuta? Eu voiam de adevaratelea sa mor, si doamnei ii pasa ca am afirmat ca n-am incredere in psihologi. Si apoi ce conta ce cred eu, un om din multime? Basca aflat intr-o situatie nu chiar normala…. ci cel putin in niste furtuni sufletesti. Mai mult, doamna a crezut de bon ton sa ma faca si subiect al unui status, desi aflase de la mine, daca nu altfel, ca sunt in doliu (ce fac eu acum nu este decat sa ii intorc ceea ce mi-a facut cand nici nu ma puteam apara). Da, stiu ca cel mai destept tace, dar aici nu e cazul. Asa cum sunt ingineri buni si ingineri mai putini buni, asa cum sunt constructori buni si constructori mai putini buni, profesori cu har si masini de predat, asa si cu psihologii. Si, scuze, dar la psiholog chiar ma astept sa trateze tabloul de ansamblu, mai ales cand are in fata o persoana in doliu. Si de fapt, orice fel de persoana, cu nevoie de spriin sufletesc. Atunci nu am fost in stare sa ii raspund, sa ma angrenez in discutii sterile. Nici acum nu doresc discutii sterile. Trec sub tacere, oricum, unele detalii, care nici acelea nu-s de prea mare tinuta. Dar ce sa faci, asa m-a crescut mama. Vreau doar sa spun ca sunt psihologi pe care ii respect si ii voi respecta mereu, pentru decenta, pentru profesionalism, pentru modul de abordare. In primul rand imi admir verisoara, Candice, care a facut psihologia acum, si a luat toate examenele cu nota maxima, apoi am in lista oameni total decenti, empatici, discreti. Ii citez ca imi face placere, si sa stiti ca cu unii dintre ei n-am comunicat niciodata si cu altii rar si oricum de mult (in privat, ma refer). Asta nu ma impiedica sa ii respect, sa ii admir, sa ii citesc cu placere. Ii citez intr-o ordine aleatorie, totusi intai doamnele Adriana Petrescu, Arina Anghel, Nicoleta Larisa Albert, si nu in ultimul rand, domnul Cristian Munteanu. Sa aveti un week-end cu soare!
(ps. in mod voit nu am dat nimanui tag, ca nu vreau sa deranjez pe nimeni implicandu-l)

Orhidee si morcovi

Aucune description de photo disponible.


Sunt un amestec neobisnuit de gospodina aventuriera :))Ma uit cum nu rezist la nicio unealta de bucatarie noua (desi am 20 similare), dar imi trebuie toate. Prefer sa cumpar, cum am facut aseara, o noua plansa de decupat, decat o sticla de vin πŸ™‚ Sau patru plante noi (da, si in Bulgaria am inceput sa adun plante!)
Oricum, am ajuns la momentul cand haine si pantofi mai trebuie sa dau, nu sa cumpar. Am mai multe decat ar trebui pentru un om intreg la cap. Numai rochii negre am 80 diferite, plus altele de alte culori, plus nenumarate fuste si nenumarate bluze, plus accesorii, plus cateva sute de perechi de incaltaminte (de asta incap doar in 4 camere.) Bine, dintotdeauna mi-au placut vesela si chestiile destinate gatitului, caci imi place sa gatesc. O fac mai ales ca pe un act de dragoste (de asta e greu sa gatesc doar pentru mine, multi ani am dat skip la asta. Gatitul este un dar, pentru ceilalti, e neinteresant si total aiurea sa gatesc doar pentru mine.) Mama s-a speriat cand a intrat la mine in bucatarie: ai atatea oale, atatea tigai, atatea cutite, de parca gatesti pentru un batalion. Si mereu cumpar πŸ™‚ Sunt indispusa daca n-am castronelul potrivit, sau paharele care trebuie. Castronele am la Bucuresti vreo 60, de forme si dimensiuni diferite. Tot mama se criza cand vorbeam la telefon acum 2-3 ani (eu mai vorbesc si din bucatarie): “iar speli vase? iar gatesti?” (Auzea zgomot de fundal, nu ca i-aΘ™ fi spus eu… telefoanele noi sunt foarte periculoase, se aude tot din jur)
Nu am avut o educatie de femeie clasica, mama nu m-a lasat sa fac nimic pana la 18 ani, nici sa curat un cartof, daramite sa ma puna sa fac chestii. A spus mereu “vei avea tot timpul sa le faci, si daca nu le vei face, cu atat mai bine.” Asta in contrast cu ea, care era o femeie de cariera, insa si ireprosabila acasa, gospodina, mesele pregatite de ea erau o bucurie si vizuala si gastronomica. La noi la mese erau multe feluri de mancare mereu, s-a speriat si Philippe, sotul meu francez: “dar noi nu mancam si vita si peste si pui la aceeasi masa!” Asa stia mama sa primeasca, cu belsug din toate, si cu tot felul de inovatii. Nu m-a invatat nimic, ca nu m-a lasat sa fac nimic, insa am crescut avand modelul acesta sub ochi. Cand am ajuns femeie la casa mea (foarte rapid, la 18 ani), gatea Philippe. Ii placea sa gateasca, era o pasiune, asa incat i-am lasat-o. Mai gateam si eu, dar rar, doar cand voiam sa fac ceva special din Romania. (la momentul acela, la 20 de ani, si departe de Romania, o faceam ca pe ceva exotic, pentru prietenii mei de acolo, si gateam dupa cartile de bucate, ca nu prea era internet in 1992, si nici de acasa nu invatasem, cum v-am spus). Am prins drag de gatit pentru ca niciodata nu am fost fortata sa il fac in mod repetat si fara chef, ca pe ceva mecanic, cotidian, obligatoriu. Mereu gatitul la mine a fost o placere, un hobby, ceva optional, si atunci mi-a placut mult. Si-mi place. Nu l-am simtit niciodata ca o obligatie apasatoare si repetitiva, pentru ca nu a fost niciodata.
El imi zicea recent: ti-ai ratat cariera, asta trebuia sa faci! Si o luam ca pe un compliment, desi “ma trimitea la cratita”, gurmand fiind πŸ˜‰ Nu obisnuiesc sa urmez retetele, ci adaug mereu tuΘ™a proprie, nu masor ingredientele (mi s-ar parea moartea pasiunii), le fac dupa ochi si vad ca iese πŸ˜‰

Aucune description de photo disponible.

In rest, nu sunt clasica deloc. N-am cautat o viata clasica, n-am crezut ca trebuie neaparat sa fiu in randul lumii, sa fac copii. Cred in cuplu, foarte tare (este fundamentul existentei mele, iubirea, si sunt foarte cuminte si docila, un model mai vechi, in raport cu barbatul iubit), dar nu cred in institutia casatoriei cu orice pret, nici a copiilor facuti ca asa trebuie. Admir mamele, pentru ca este extraordinar si o responsabilitate mare. Dar nu o consider obligatorie. Am o viata putin mai iesita din norme, asa incat…
Sunt independenta (mai putin emotional, emotional sunt mandra sa depind de fiinta iubita), in rest plec la sute de km singura, (nu ma sperie nici distante mari la volan), n-am nevoie de nimic de la nimeni, nu ma sperie mare lucru, incerc sa le rezolv pe toate si ma bucur ca reusesc.Ce voiam sa zic cu asta? Ca mi-am cumparat o plansa de decupat legume de care sunt super incantata πŸ™‚ Se pune pe chiuveta si are si sita incorporata, pliabila.
Vand tractor, cum ar veni πŸ˜ƒ

Timpul curge intr-un singur sens

Discutam in dupa-amiaza asta cu o prietena, despre aniversarea cuiva din familia mea extinsa, care implineste curand 71 de ani. Prietena mea a spus: “stii, dupa o varsta, aniversarile nu mai sunt prilej de bucurie.” Eu am contrazis-o, cred altfel. Cred ca viata curge intr-un singur sens. Niciodata nu vom mai avea 30 dupa ce am implinit 40, si niciodata nu vom mai avea 60 cand implinim 71. Viata e intr-un singur sens si este frumoasa cum este, asa, cu greutati si dureri, cu lucruri despre care credem ca sunt finale, ca nu le vom putea depasi. Cu taieturi pana la os, dar si cu bucurii. Si fiecare aniversare este un prilej de bucurie, ca am mai trait un an, ca suntem sanatosi, ca ai nostri sunt bine. Sigur ca daca vrem motive de nemultumire, avem o mie. Instinctiv am ales partea luminoasa a lucrurilor, mereu. Adevarat, eu n-am fost fericita nici anul acesta (imi cer iertare, totodata, pe aceasta cale, n-am raspuns la nicio urare de aniversare, din pacate, si ma simt nerecunoscatoare), deci n-am fost fericita nici anul acesta, nici anul trecut de aniversarea mea, dar nu din cauza ca a mai trecut un an (ca de fapt ma bucur ca uite, am mai reusit sa termin un an, ca un rand la marele tricotaj al vietii, daca viata ar fi un fular, de pilda), ci din cauza ca sunt singura, si n-am cu cine sa impartasesc bucuria. Eu cred, in continuare (din adolescenta cred asa), ca iubirea este sensul principal al vietii, si ca este esential sa fii langa cineva, cu care sa impartasesti iubire.
In rest, chiar ma bucur ca traiesc, ca ai mei sunt sanatosi, ca vad inca soarele (desi golul din mine ma atrage in haul adanc, care spune ca soarele rasare oricum degeaba). Ba chiar sunt mai dornica de viata decat eram acum 20 de ani cand mi se parea ca nu conteaza nimic si ca totul este infinit. (dar este chiar sanatos sa simti asta, la 20 de ani!)
Apoi iti mor brusc niste oameni dragi, la varste total nepotrivite cu decesul, si vezi lucrurile altfel. Si in negru si in lumina (ca nu pot spune alb, cat lumina, pentru mine lumina si soarele sunt contrarul negrului, nu albul cel neutru si fad!)
Cum am spus, timpul curge intr-un singur sens. Nu ma pot revolta impotriva acestei curgeri, sunt suficient de pragmatica cat sa-mi indrept revoltele, energia revoltelor mai bine zis, spre lucruri care se pot schimba. Curgerea inexorabila a timpului inca nu se poate inversa. Am incercat sa ma revolt, un timp, dupa moartea lui, ca inca rasare soarele, dar a continuat sa rasara, si am inteles ca va rasari mereu, si ca e bine asa. Ieri la Nessebar am vazut o doamna, nu prea stiu ce varsta sa ii dau, poate 80. Era cocosata tare, mergea practic aplecata in unghi de 90 de grade. Asa se deplasa. Era cu fiica ei, se vedea ca sunt turiste si nu de ale locului. A vrut sa vina sa vada apusul (care se vede minunat de acolo — abia ieri am descoperit locul, si cat i-ar fi placut si lui!), s-a plimbat, asa incovoiata, printre oameni drepti, semeti, a stat pe o banca, a cerut ca fiica ei sa o fotografieze, cu apusul in spate, desi statea, cum v-am spus, in unghi de 90 de grade aproape. Ei bine, pentru mine, doamna aceea este un exemplu minunat. Ma bucur ca am vazut-o. Am privit-o mereu, cat am putut de discret, dar cu admiratie. Asa cred ca trebuie sa traim. Orice alt mod de a trai este pierdere de vreme. De ce sa traim regretand ca traim, regretand ca trece timpul? Am iubit un om care spunea despre el ca este “caine batran”, la o varsta cand nu se poate spune asa ceva (50). M-am intristat pentru el, si acum imi dau lacrimile cand imi rememorez scena, m-am revoltat apoi, am incercat sa glumesc, si l-am adus inspre viata (nu fortat, si nu cu lozinci sau invataminte pozitive, ci doar traind cu pofta, langa el si cu el). Timpul tot trece, daca ti-l petreci gandindu-te ca esti deja batran, pai mai bine tai-o! Nu dau lectii, nu spun ca eu stiu tot, nu spun ca eu detin adevarul absolut. Spun doar parerea mea, umila, despre viata. Mi se pare ca daca n-ai spiritul asta, dorinta de a trai, mai bine nici n-o mai faci. Caci da, vazuta asa, viata chiar poate fi o povara. Cu ce o inlocuiesti, e de vazut, e alta discutie, mai lunga.(am fotografiat-o si eu cand o fotografia fiica ei, mi se pare una din cele mai frumoase imagini posibile. Am sa o privesc de cate ori imi va fi greu si de cate ori voi avea tot felul de ganduri, “tofelul”, cum ma maimutarea el, tandru, si avea dreptate, in imprejurari neoficiale, nu articulez)

Peut Γͺtre une image de 1 personne