Ce poti sa ii spui cuiva care nu mai vrea cu adevarat sa traiasca? Si asta de multi ani? Nimic, in realitate nimic. Asa cum prietena mea cea mai buna, din copilarie prietena, deci care ma stie in toate cotloanele, a spus, cand am vorbit eu (n-as fi crezut vreodata, dar…) despre moarte: « Nu am ce sa iti spun, cum te cunosc, tu oricum o sa faci ce vrei. » Deci nu, nu e nimic de spus, nimic care sa conteze real. Eu inteleg si punctul tau de vedere, il prea inteleg chiar. Si nu de azi de ieri, il inteleg de mult, dar poate am fost prea abstracta in scrisori. Am vrut sa fiu delicata, sa nu ranesc. Poate trebuia sa spun mai direct. Stiam despre boala. Nu chiar toate detaliile, dar stiam in mare. Ca asa s-a intamplat, sa stiu. Te inteleg, stiu ca pare absurd. Te inteleg cat de mult te poate intelege cineva care n-a fost bolnav. Dar eu inteleg multe. Inteleg si punctul tau de vedere, dorinta de a nu prelungi o viata despre care nu stii cum va fi si pe care nu ti-o doresti, nu in forma in care urma sa fie. Imi pare rau ca n-ai vorbit niciodata cu mine despre asta, imi pare bine ca o faci acum. Pentru mine, asta e mai frumos decat orice mi-ar putea spune cineva. Pentru prima data te simt mai aproape, altfel decat te simteam aproape in acei ani. Ca te simteam si atunci, si stiu ca erai si atunci.Poate ca o sa crezi ca am luat-o razna, dar iti spun totusi ceva. Ma trezesti. (nu e un repros, Doamne fereste, e o confirmare a ce stiu  de mult) Cand scrii la 5 dimineata, nu aud, nu vad (telefonul e pe modul nu deranjati, nu face nici sunet nici lumina, NIMIC). Eu de fel ma culc foarte tarziu, ora medie de culcare deocamdata 2. Exclus sa ma trezesc natural la 5. Ei bine, cand scrii, stii ca de multe ori am raspuns la cateva minute. Pentru ca pur si simplu ma trezesti. Repet, nu e un repros, ci o stare de fapt pe care eu o cunosteam deja.Revenind. Ce poti sa-i spui cuiva care nu mai vrea sa traiasca? nimic, absolut nimic. Inteleg, ma doare, dar inteleg. Nu cred ca aprob, dar probabil ca as fi reactionat la fel. Asa ma stiu. Dar nu e despre mine. Ce poti sa ii spui cuiva care nu si-a mai dorit sa traiasca si care traieste in ciuda dorintei sale? Nimic.Dar esti crud. Mie mi-a murit sotul pe care il iubeam mult. Aveam 27 de ani. L-am vazut distrugandu-se in fata mea. Apoi a mai murit cineva. E groaznic, nu stiu din cate bucatele m-am recompus, si nu-mi permit sa las totul balta, caci mama e aici, si cel mai rau pentru o mama este sa isi ingroape copilul, nu pot sa-i fac asta. De ce simti nevoia sa-mi spui? ma doare ingrozitor, si mai rau ma doare si neputinta. Inteleg ca nu mai ai nicio ultima dorinta. Si din pacate stiu si cum este. Asta chiar stiu. Doar ca, eu neputand sa schimb nimic in senzatia si decizia ta, de ce ma pedepsesti? Stii perfect ca ma mahneste. Si mai rau de atat. Vrei sa ma ranesti? ma raneste. La ce bun?Scriu aici, pentru ca oricum nu citeste nimeni, cred, (in afara de tine, sper), si chiar daca, ce conteaza? Nu stie nimeni…

Am dormit prea putin, am muncit mult (dar am reusit sa fac bradul pe 28 decembrie…), nu am mancat suficient (un singur aliment la o singura masa, la 21.30, nimic de ieri in rest). Nu a fost deloc ok, dar stiu ca e doar o zi si de maine revin la normal. Normalul abia deprins ???? Am avut o luna grea si complicata, foarte ocupata. Cel putin ultimele zile au fost teribile.Abia astept sa se duca anul acesta, nu a fost un an bun deloc. A fost greu, aiuristic, nu am reusit sa vad marea (din copilarie am vazut marea in fiecare an), nu am fost in Bulgaria, desi o iubesc, au fost pe parcurs nenumarati medici, spitale, ingrijorari cu ai mei. M-au depasit evenimentele de multe ori. Nu am simtit ca fac mare lucru pentru mine, cu exceptia notabila a doua lucruri: cursul de limba bulgara de la inceputul anului, si programul Body Engineering de la sfarsitul anului. Ambele au fost hotarari excelente si au fost lucruri pentru mine. Candva, cumva, printre picaturi, trebuie sa ne gandim si la noi insine. Am invatat asta recent, si the hard way.Anul acesta mi-a scapat printre degete, nu am fost stapana pe mine si pe programul meu, asta ma irita cel mai tare. Nu am putut sa fiu cum sunt eu, adica sa ma sui in masina pe neasteptate, sa plec departe pentru trei zile si sa vin dupa 3 saptamani.La inceputul anului scriam ca nu mai dansez, ca asta a fost pretul supravietuirii, sfarsesc totusi anul dansand. Ori asta e foarte bine. Sa speram ca la anul redevin eu. Ca dansez, ca scriu, ca traiesc frenetic.Nu imi doresc decat liniste, in liniste infloresc. Si imi doresc sa dansez iar.Va doresc un an bun, bland, care sa va aduca ce va doriti, si ce va trebuie fara sa stiti. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Candva scriam. Candva nu respiram fara sa scriu. Nu doar ca imi placea sa scriu, nu puteam trai fara sa scriu. Si se pare ca aveam talent. O stiu pentru ca mi s-a spus mult, foarte mult. In doua limbi, in doua tari, multi ani la rand. N-am niciun merit, asa m-am nascut, cu asta in mine. Dar intotdeauna am simtit, si am spus-o inca de atunci, ca la mine nu se potriveste ideea ca nefericirea naste marea creatie. Dimpotriva, pe mine nefericirea ma seaca, ma blocheaza, ma inchide, nicicum nu ma face sa creez. De asta, mitul creatiei din durere este doar un mit. In realitate suntem fiecare diferiti, unii creeaza mai bine in durere (si cunosc oameni care isi intretin o durere ca sa poata crea, atunci dau cel mai bun din ei), altii seaca in durere. Eu trebuie sa fiu cel putin linistita ca sa scriu, iar cel mai bine este cand sunt fericita, atunci sunt efervescenta, creativa, imaginativa, jucausa. Cum doliul mi-a secat mare parte din suflet, da, am supravietuit, dar sunt mai mult un corp decat o inima, cum eram inainte, nu mai scriu. Nu pot si nu vreau. Nu simt. Si daca nu simt n-are rost. Timp am, dar nu am suflare. Si habar nu am daca se va reintoarce vreodata. Anii care au trecut acum recent, ultimii 4, au fost ingrozitori pentru mine, din doliu in pandemie, din pandemie in operatii, din operatii in accidente, si tot asa. Resursele mele sunt concentrate ca sa pot inca sa respir, ca sa nu o iau razna, ca sa ma echilibrez. Scrisul nu e prielnic in asemenea conditii. Nu la mine. Asta este. Si cumva, si intuind asta, mi-am dorit sa mor cand a murit el. Stiam ca daca continui sa traiesc, nu voi mai fi eu. Si aveam dreptate. Nu e nicio drama. Traiesc (ma intreb de ce). Fara panaș. Si fara sa fiu eu. Am facut bine ca am trait cat in trei vieti inainte. Am trait mereu intens, am ars puternic, pasional. Am fost epicuriana, nu mi-am refuzat mare lucru, nu am dormit ani intregi (doar 4 ore pe noapte, noapte de noapte mereu, nu ocazional), m-am condus mereu dupa « Carpe diem » si « Dupa mine, potopul ». Si daca nu le-ar fi spus altii inainte, le pronuntam eu sigur. Am trait asa nu calculat, ci din constructie. Nu intentionat, ci intuitiv, spontan. Asa mi-e firea. Am luat avans, ca da, uite… habar nu ai niciodata ce e ziua de maine si cine vei fi maine. Nu mai port tocuri (eu care mergeam zi de zi numai pe tocuri, inclusiv la cumparaturi, inclusiv in parc, ca asa mergeam eu, eram numai pe tocuri). Nu mai dansez (eu care dansam nopti intregi, si zile, care am rupt incaltari de cat dansam. Nu mai scriu. Cam asta a fost supravietuirea. Nu mai port tocuri. Nu mai dansez. Nu mai scriu. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit…

Vin aici de 9 ani, si am stat din ce in ce mai mult, in ultimii ani si cate 60 de zile, zic de locul acesta precis. Pe mine fix locul acesta m-a vindecat dupa moartea lui, cand nu mai vedeam in fata ochilor nici la 1 metru. Sunt de cativa ani pe un grup de discutii al locuitorilor de aici si vad ca asteapta septembrie ca sa scape de turisti. Pe ei clima ii ajuta, si ar putea lejer tine deschis pana pe 15 octombrie, dar NU VOR. Pur si simplu, nu vor. Isi doresc orasul inapoi. Abia asteapta sa vina septembrie ca sa reintre in posesia locurilor lor. Da, sunt primitori, le plac si turistii, dar nu si-ar sacrifica viata, linistea, natura, pentru un banut in plus. Nu si-ar vinde sufletul pentru bogatie. Bogatia lor este locul acesta. Si au constiinta faptului ca prea multi oameni distrug frumusetea locului, si ca, unele lucruri, odată distruse, sunt pierdute, procesul este ireversibil, sau oricum foarte greu de refacut. Asa ca au un fel de sovinism pe care eu il inteleg total si il aprob. Il aveam si eu in Franta. Locuiam la Sanary-sur-Mer, o perla de orasel. 30.000 locuitori permanenti (printre care si eu, cu mandrie!), si pana la 180.000 vara. Sincer, eu mergeam la plaja intre aprilie si iunie, si apoi din septembrie. Iulie august nu calcam la plaja decat in golfurile ascunse, pe care doar noi le stiam, nu si turistii. Sau noaptea, faceam bain de minuit, cu colegii mei de la ziar. Doi dintre ei, Francis si Alain, aveau o casa splendida la Portissol. Cate seri am petrecut acolo, ieseai direct pe plaja. Si noi abia asteptam sa se care turistii. Da, sunt buni si turistii, sunt un rau necesar, dar cu limite. De genul ala: mai vine lumea, dar mai si pleaca Eu ma bucur tare ca oamenii de aici au inteles asta, au asta in sange. Prietenul meu se cam suparase acum 2 ani la discutiile in care cei de aici doreau sa plece turistii si sa ramana ei linistiti. Dar eu ii inteleg pe deplin. Si, cum vorbeam ieri cu un prieten, ei au un « balans bun de viață/odihna/venituri » (asa s-a exprimat el, si este foarte adevarat). Ei inchid voit totul devreme, maxim un 20 septembrie, ca sa nu mai vina lumea peste ei, in nestire, si sa se mai poata si ei bucura de zile frumoase. Este un soi de autoprotectie, si mi se pare corect. Nu sa fii atat de avid de bani încât sa iti distrugi propriul habitat.Banii nu pot cumpara totul, iar ei se pare ca stiu asta de mult. Banii nu pot cumpara linistea de aici, frumusetea locului, salbaticia lui. Iar daca torni betoane, ai stricat ireversibil totul.Nu ne trebuie cluburi, paiete, cocktailuri si sampanii de 3000 euro. Ce vad eu pe fereastra nu ar mai fi la fel daca aceste lucruri s-ar intampla aici. Dar pentru sampanii, cluburi, lai lai, all inclusive si betoane, turistii sunt serviti deplin…