860. N-am vrut sa fie rotund, s-a intamplat

860 de zile. (adica, sa traduc, 2 ani, 4 luni, si cateva zile) Atata a durat sa ies din negura. Nu e mult. Nici putin. E o bucata de viata. Uneori si o zi e mult. Alteori nici 10 ani nu sunt mulți. Depinde de ce, depinde cum.(Ca o indicație, exact cu un an înainte de începerea pandemiei. Care nu știu dacă a aranjat sau deranjat cursul lucrurilor, n-am comandat-o eu, a fost asa, peste, ca încă o cocoașă, pentru mine. – sper ca stiti bancul cu cocosatul in cimitir. Sau ca niște garduri suplimentare de sărit. Cursă cu obstacole)
Nu neaparat nu ma mai cuprinde durerea. Imi amintesc mereu, evident, il pomenesc mereu, in multiple intamplari sau povestiri, in discutii, dar nu mai sunt blocata. Am fost si poate voi mai fi blocata. Insa cumva abia acum imi functioneaza din nou mintea la 100%. Din nou sunt eu, cu umor, cu giumbuslucuri, cu bucurie, cu lucrurile haioase care ma caracterizau. Plus cu gandirea, pe care mi-am regasit-o cu greu. Dar care revine acum, ducandu-ma “de colo colo”, fix cum imi placea dintotdeauna.
N-a fost usor, locuiesc in aceeasi casa, cu amintiri in toate colturile, merg in acelasi parc, ma sui in aceeasi masina, fac aceleasi drumuri. Uneori as fi dorit sa nu rasara soarele, sau sa dinamitez toate astea de mai sus, de parca m-ar fi ajutat. Poate m-ar fi ajutat. Dar cine naiba stie. Nu am putut incerca sa vad. Ar fi fost mai usor? mai greu? as fi renascut mai repede? m-as fi prabusit de tot?
Nu exista o formula, nici macar nu exista indrumari, n-as putea sa spun nimic unei persoane in aceeasi situatie, ba chiar, pentru ca am trecut prin asta, as avea decența sa tac. Nu exista, cu alte cuvinte, o solutie universala, un drum comun, un elixir de viata. Abia de cateva zile simt ca gandesc.
Am vrut sa mor, cumva, daca ma gandesc precis la asta, inca vreau. Acum.
M-am poticnit, m-am chinuit (in general m-am AUTO-chinuit) ca să uit celalalt chin, de netrecut, mi-am impus datorii morale. Am căzut de multe ori. De X ori. M-am ridicat de X+1. Acum sunt în picioare. Nu stiu cat va dura, poate e vremelnic. Dar merita, pentru aceste momente, sa fi rezistat pana aici. Candva, scriam (naiva de mine!): “ma prefer cateva dezamagiri mai tarziu”, asta insemnand ma prefer cateva pierderi mai tarziu, cateva dureri mai tarziu. Eh. Habar nu aveam. Dar na, se iarta, (ma iert si eu pe mine, desi de regula sunt aspra cu mine), insa toti suntem naivi cateodata (eu voi muri iremediabil naiva). Am un dar aproape enervant de a ramane ingenua peste ani. (mi-a zis candva, femeie fiind: “esti asa copil, dar iti sta atat de bine”)
Scriu cumva mai mult pentru mine, asa cum bati o piatra de hotar.
Dorindu-va sa nu intelegeti niciodata nici simtirile de pana aici, si nici sovaielnicele drumuri.
Clou : Jusqu’ici tout va bien [clip officiel] – YouTube

Singuratate, alegere

Peut être une image de 2 personnes

Am fost in cuplu foarte devreme, Philippe m-a cerut de la mama, de sotie, cand abia implinisem 18 ani si mai aveam 2 saptamani pana la bacalaureat. Eram in clasa a 12a, intr-un zbuciumat 1990. Nu voiam sa ma marit, ca, din fericire, nici in 1990, eu nu puneam semnul egal intre dragoste si mariaj, intre cuplu si hartie. Da, voiam in cuplu, dar nu voiam sa ma casatoresc, nu vedeam necesitatea trecerii pe la starea civila. M-am dus la Bordeaux sa-mi fac studiile, m-am mutat cu Philippe, cand nici n-aveam inca 19 ani, in 1991, traiam impreuna ca doi tineri indragostiti, dormind intr-un studio mic din zona pietonala (sună romantic, dar era sărăcăcios și zona cam periculoasa seara, pe vremea aia mulți drogați prin injectare), dormind intr-un pat de o persoana, mancand cu o furculita (asa plecase el de acasa dupa divort, nu i s-au dat doua furculite, ca sa nu manance cu alta.) Cu atat mai putin cu cat divortul lui se petrecea urat, nu vedeam de ce continua sa doreasca sa ne casatorim, si cu determinare, ma cere de sotie in fiecare sambata. Dupa 6 ani am acceptat (a rezistat ceva, sa ma ceara de sotie 6 ani in fiecare sambata!), si cred ca am facut bine acceptand (dar asta e alta poveste). Ne-am casatorit la Sanary sur Mer, in septembrie 1996, dupa deja 6 ani, cum am zis. Viata comuna cu Philippe a durat 7 ani jumatate, spre 8 (cei 6 dinainte de mariaj inclusi). Cand am hotarat sa ne despartim, am ramas cei mai buni prieteni, si confidenti, dar despre asta, cu alta ocazie. (considerentele despartirii nu au fost nicicum nepotrivirea sau neiubirea, ci o nenorocire care l-a dus, de altfel, catre moarte). N-am divortat, pentru ca eram foarte buni prieteni, cu incredere 300% reciproc. A murit căsătorit cu mine. Sunt văduvă Rouillard de la 27 de ani. Un an total sinistru anul 2000. Desigur, nu pe cât a fost 2019, dar sa revenim la poveste.La un moment dat, fara nicio legatura cu relatia cu Philippe, din cauza unor (alte neprevazute) turbulente in viata mea, am decis sa vin in Romania, ca sa rezolv aici niste lucruri (se intamplau lucruri neplacute aici). Era vorba de ceva temporar, de altfel mi-am lasat toate lucrurile (inclusiv mobila, tot ce adunasem in 10 ani de viata, si eram la fel de bulimica ca si azi), depozitate in Franta. Cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, temporarul s-a prelungit si a sfarsit prin a deveni permanent, dar asta eram departe sa o intuiesc in 2000, cand vedeam venirea mea ca pe un scurt intermezzo in restul vietii.Am dorit sa raman singura, pentru ca sunt genul care ma atasez si nu voiam sa rup inima nimanui si nici pe a mea, legandu-ma de cineva si plecand apoi la 3000 km spre alta viata.Pe masura ce timpul trecea si temporarul parea ca se scurge spre permanent, mi-as fi dorit un companion, insa viata este asa facuta ca este foarte greu sa intalnesti pe cineva dupa 30 de ani. Lumea era cazata (asa e facuta societatea asta, cumva inca arhaica, dar cu farmecul ei), de la 20-22-25 de ani. Barbati singuri eligibili de varsta mea, aproape inexistenti, desi eram tanara, 30…. M-am obisnuit sa consider ca eu am ales sa fiu singura. Aveam sa-mi dau seama (dar mult mai tarziu), ca ma minteam involuntar. Dar la vremea aia, minciuna catre mine insami era inconstienta, jur cu mana pe inima, si pe cravata de pionier. (glumesc putin doar ca sa destind subiectul, ca e destul de dur. Dar nu pentru ca il desconsider, sau nu-l iau in serios, eu pe mine chiar ma iau in serios, cand trebuie.) Deci am petrecut ani buni crezand cu tarie ca eu am ales sa fiu singura. Ei, aș. Stiti cum e, cand ai o problema de nerezolvat, e mai bine sa nu o ai decat sa nu o rezolvi, deci eu anulam problema (Dar repet, mecanismul era inconstient, chiar nu mi-am dat seama, eu eram foarte convinsa ca aleg sa fiu asa. De altfel, eu sunt de obicei un om destul de sincer cu mine insami si chiar severa, tocmai in scopuri de progres). Desigur, am incercat, cand a fost cazul, sa accept, daca viata mi-a oferit o intalnire interesanta (asa am fost o vreme cu un medic, de varsta mea. Nu era insurat, nu accept de multi ani relatii cu barbati insurati) In anii acestia de singuratate am fost indragostita, din nefericire subiectul dragostei este imposibil (nu, nici el nu era si nu este insurat nici azi, si nici cuplat). Dar na, viata e complicata, exista tot felul de alte sinuozitati si piedici. Sa fac o adnotare, ca uitasem: nu m-am plictisit niciodata, si nu ma plictisesc nici azi. Nu de plictiseala e vorba in toata treaba, dar pentru ca vad ca unii oameni se gandesc si la asta, zic aici. Mi-am ocupat frumos timpul, am scris, am calatorit, am ras mult, m-am dedicat profesional (mai mult, probabil, decat as fi reusit sa o fac daca eram ne-singura)In 2017, printr-o mare sansa, am intrat intr-o poveste foarte frumoasa, care m-a inseninat ca nimic altceva. Atunci am descoperit lucruri despre mine (pe care le ingropasem adanc). Acela cum ca de fapt eu sunt facuta sa traiesc in cuplu, sa ma dedic. Eram foarte fericita sa gatesc zilnic, sa caut tot felul de retete, care mai de care mai altfel, sa născocesc (iar lui ii placea la nebunie cum gateam, asta ma facea si mai ambitioasa.) Ne plimbam pe jos 10 km zilnic, vorbeam mult (nu ne saturam niciodata), mergeam des la filme. Aveam noroc sa avem un program foarte liber, asa ca am stat impreuna zilnic 12 ore, ore in care nu dormeam, ci faceam doar chestii comune (si cand zic zilnic, inseamna chiar zilnic, nu e o metafora). Daca cineva mi-ar fi spus despre mine insami cu cateva luni inainte ca eu o sa traiesc o asemenea relatie, cu un asemenea ritm, i-as fi zis: “Fugi, domne, de aici, ca avem nevoie si sa respiram, chiar daca ne iubim si respectam.” Deci n-am imprimat eu ritmul relatiei, ci el l-a decis (de altfel, eu sunt o femeie mai clasica, prefer sa conduca barbatul, eu sa ma pliez, ma oboseste sa conduc eu. Philippe ma lasase sa conduc, si am obosit, nu e genul meu. Ah, masina o conduc cu drag eu, dar cuplul, nu.) M-am lasat purtata. Si am trait o iubire ca la 16 ani (iubirile oricum au mereu 16 ani), in care el m-a pus sa pastrez biletele de cinema (cand mergeam impreuna si mergeam des, minim saptamanal), capacele de bere…. M-am supus, amuzata (eu nu pastrasem biletele de cinema nici in adolescenta, capace de bere nici atat). Acum acestea sunt tot atatea motive de durere, caci inca sunt aici in casa.In fine. Treaba e ca in perioada aceea am constatat ca ma mintisem, ca nicicum nu sunt facuta sa stau singura si ca nu imi dorisem asta, ci asa fusesera imprejurarile. Dar pentru ca viata este cum este, ma feresc sa zic cuvantul direct, ca ar fi dramatic, omul nu mai este. Nicaieri. Ca eu nu cred in viata de dupa.In afara de drama teribila a disparitiei sale, eu traiesc o drama dubla, aceea de a fi ramas din nou singura. Si de data asta chiar stiu ca NU imi doresc sa fiu singura, ca de fapt nu imi dorisem niciodata. Si nu mai merge sa ma mint (am spus, era involuntar) Viata mea este groaznica de atunci. Nu mai pot nici sa gatesc (o mai fac, uneori, din reflex, din automatism, dar ma doare teribil si imi trezeste mii de amintiri, si oricum, e in zadar… pentru cine?), nu mai pot nici sa ma plimb (inainte, in anii de singuratate, mergeam pe jos mult si singura, dar dupa ce am mers zilnic cu el… nu mai pot.) Nu mai pot nici sa merg in vacanta (eu care mergeam singura peste tot) Nu mai pot si nu mai vreau. Este groaznic, adica.Nu, prietenii nu pot tine loc de altceva, nu, prietenii nu pot compensa golul lipsei unui partener. Nici prietenii, nici familia, oricat te-ar iubi, nici psihologul.Numai eu stiu cate perioade in lunile scurse dupa drama nu am iesit nici pana la lift. Si nu este un moft. Si nici vreo depresie. Este doar singuratate. Daca maine ar aparea cineva langa mine, as fi normala si dedicata, nu amorfa si inchisa in casa. Ma inchid in casa din singuratate, atat.Spre norocul meu, am prieteni buni. O prietena care ma suna zilnic (de luni pana vineri si cu care vorbesc cate in luna si in stele cate o ora), un prieten care ma scoate la masa la restaurant o data sau de doua ori pe saptamana (de la momentul tragediei). Si mai am, le sunt recunoscatoare foarte tare, si sper ca si eu le-am adus lor cate ceva in viata, de ma cauta asa des ? (aici ma alint, stiu ca asa este, desi nu sunt mereu comoda, cu apucaturile mele de a spune uneori adevarul neinvelit in staniol — sau cine stie, poate tocmai de asta).Am stat in casa nevazand pe nimeni intre 1 si 5 ianuarie, si as fi stat probabil si mai multe zile, daca nu suna pe 5 prietenul respectiv sa ma scoata la masa. Perioada de sarbatori este si mai crunta decat altele. Anul acesta nu am facut brad, nu ma pot minti in continuare, cum am zis. Ca nu brad si beculete imi trebuie mie, ci liniste si iubire, si un om care sa manance din raţa pe care o gatesc. Iar pentru un om care este obisnuit sa se dedice cuiva, sa ii implineasca visele, este greu sa se uite in dreapta, pe canapea (locul lui), si sa nu mai vada nimic. Și sa nu știe când și dacă va mai apărea cineva acolo, în dreapta. (Am scris asta pentru ca m-a interpelat statusul Nutei Istrate Gangan care spune ca “Singuratatea este o alegere.” Nu, uneori nu este. Alteori poate este. La mine nu fusese niciodata, ci creierul meu alesese sa oculteze problema, el stie de ce. Dar ma rog, macar anii aia chiar am crezut ca singuratatea este o alegere. Acum stiu ca nu e. Si, in loc de alegere, am o problema.)

Hainele Mirandolinei

De cateva saptamani bune triez haine. Zi de zi. Ore intregi pe zi. Am inceput putin dupa 16 iunie, parca pe 17, maxim pe 18. 16 a fost ziua operatiei mamei, de asta stiu cu precizie. Ca asta m-a si determinat. (si nu, nu stim inca rezultatul biopsiei nici la ora asta. Si incerc sa gestionez asta, in mine si in afara mea. Triez haine ca sa nu ma sui pe pereti. Ca sa nu omor pe cineva…)
Din 2015, eu aveam o camera pe care o numeam in gluma “a lui Barba Albastra”, camera in care nu se intra, camera “oprita”, interzisa. Cand m-am mutat aici, am dorit sa o fac dressing, constienta fiind ca hainele mele nu vor incapea in dulapuri, fie ele 9, fie ele din 4 camere. Dar nu am gasit niciodata timp sa fac asta. Le-am depus acolo si au ramas acolo. Nu am avut timp din diverse motive: ba am muncit foarte mult, ba am iubit foarte intens, ba am fost in doliu si fara nicio noima (nici nu intelegeam de ce rasare soarele). Asa incat nu am avut timp sa le sortez. O groaza din ele sunt cu etichete. Probabil un sfert. Cu precadere, sortez de zece zile. Si muncesc ore zilnic.
Am in jur de 5000 item-uri de haine. Minim. De asta ele nu incap in cele 9 dulapuri ale casei in care traiau bine merci 3 adulti si o adolescenta.5000 inseamna asa: daca te schimbi de doua ori pe zi in fiecare zi a anului, avand nevoie deci de 730 tinute (365×2), si tot nu te repeti 6 ani jumatate. Matematic. Aici nu mai tinem cont si de combinatii diferite (ca multe sunt fuste, pantaloni, bluze, sacouri care se pot combina diferit). Bine, in vremurile bune, eu ma schimbam de 4 ori pe zi.
Nebunia e mare. Adictiile sunt de mai multe feluri, aceasta a fost una din ele. Nu-s mandra de mine, sunt putin ingrozita. Scriu asta ca sa constientizez, desi in zilele care au trecut am constientizat si m-a durut, am plans destul de mult.
Ca sa vedem si partea plina a paharului (sunt o pozitiva, de cand ma stiu), poate ca asta m-a tinut departe de alte pericole, de alte adictii, mai daunatoare, sa zicem. Habar nu am, nu am o concluzie. E din seria no comment (pentru mine. Ce-ar mai fi de spus, ce-as mai putea spune?). Sunt doar trista. Asta, cu certitudine, este un lucru pe care nu l-as mai reface, daca as lua viata de la inceput.Pun aici o rochita care a fost magica pentru mine. Bine, multe au fost, pe multe le iubesc. Chiar si pe cele pe care nu am apucat sa le port.(“Fiecare rochie are impregnata in ea privirile barbatului iubit, mangaierile sale vizuale. Fiecare rochie, bluza, fusta, pereche de pantofi, poarta in ele istoria momentelor in care le-am purtat… Degeaba le spal la masina. Le-as putea spala pana s-ar desira, si tot degeaba. Ele raman mitice, prin ceea ce au trait.Cateodata, deschid dulapul, si ma napadesc toate senzatiile, toate trairile. Cateodata, nu pot alege rochia verde, sau cea rosie, sau cea galbena, pentru ca… E ca si cand as duce pe cineva cu mine, ascuns in cusaturi, in captuseala, microscopica prezenta, dar infinit de pregnanta.Intotdeauna exista un inainte, exista un dupa.”)

Peut être une image de 1 personne