A salva-salvare-salvator

inima4M-am tot gandit la a salva-salvare. Nimeni nu ne poate salva decat daca ne lasam salvati. Nimeni nu ne poate salva de noi insine. Salvarea, desi exterioara, e in primul rand, interioara. Numai declicul personal, propriu fiecaruia permite salvarea, indiferent de unde ar veni aceasta. In sens metaforic, evident (precizez, ca sa nu va aud comentand despre SMURD)

Am fost si inca mai sunt in rolul celui carora unii din jur simt nevoia sa-i spuna ca-l vor salva. De cate ori n-am auzit (mai ales de la cate un baiat): te voi salva eu. Eh, nu-s printesa prizoniera zmeului, inchisa in turn cu cheia cat e zmeul plecat, asa incat sa trebuiasca sa fiu salvata. Nu-s chinuita si ostateca.
Si, cumva, lucrurile de care si-ar dori sa ma salveze sunt lucruri care imi plac, la care nu vreau sa renunt.
De aceea spun: nimeni nu te poate salva pana nu consimti sa te lasi salvat, pana nu accepti ca ai nevoie de asta. Cat nici macar nu intelegi ce ti se spune, nimeni nu te va putea salva.

De ce mi-as putea (inca) dori sa fiu jurnalist de print

Imi doresc sa fiu ziarist de print pentru ca am incredere in cuvantul scris si respect pentru el. Imi doresc sa fiu ziarist de print pentru ca online-ul este prea superficial, si pentru ca online-ul a stricat mult, din pacate, profesia. (online-ul a stricat profesia, precizez, atunci cand este privit ca o sursa. Nu atunci cand e mod de exprimare, de diseminare a informatiei, atunci este totusi ideal:))

Explic: felul in care imi inteleg si imi exercit profesia are mai multa legatura cu felul in care facea Albert Londres jurnalism, (bineinteles, pastrand proportiile, nu este o dovada de vanitate din partea mea), decat cu modul in care fac aceasta profesie jurnalistii de azi. Internetul a stricat oarecum lucrurile, pentru ca omul invata prea repede sa fie comod. Jurnalistul este, in mod normal, cel care e mereu pe teren, se intalneste mereu cu oamenii, interactioneaza cu ei, afla lucruri, face conexiuni. Astazi, de cand cu aparitia si democratizarea internetului, calitatea profesiei a scazut enorm. Multi cred ca a fi ziarist inseamna sa stai cu fundul pe scaun in redactie, si sa astepti sa-ti vina stirile. Informatia ne inunda prin computere. Sute, mii de site-uri, worldwide. Comunicatele de presa sunt primite cu sutele pe email. Cunosc multi jurnalisti care schimba un cuvant doua, sau cateodata nici atat, si le publica, incluzand uneori si greselile de ortografie. (pe mine, ca PR, ma avantajeaza sa mi se preia comunicatul cum il scriu, dar ca sa fiu sincera, ca jurnalist, nu e cea mai buna practica).

Te uiti pe 2-3 sau 20 de site-uri, faci o compilatie, si gata, scrii stirea. Ti se pare ca ti-ai facut meseria. Eviti intalnirile fata in fata, iei interviurile prin email. Acelea nu mai sunt interviuri, le lipseste interactiunea, le lipseste zvacul, nu sunt vii. In primul rand ca nu vezi mimica celui care iti raspunde, si te vaduvesti, pe tine si pe cititorii tai, de o parte importanta a informatiei. In al doilea rand, la interviurile prin email, intervievatul are timp sa reformuleze de cate ori doreste raspunsul, dispare spontaneitatea. Poate, cu usurinta mai mare, sa te minta. In al treilea rand, pentru ca pui o lista de intrebari, iar el concepe o lista de raspunsuri, lucrurile suna nelegat, nearmonios. Pentru ca, atunci cand duci o discutie fata in fata, daca un raspuns al interlocutorului te surprinde, sau te nedumereste, sau iti trezeste alta intrebare, o pui. Prin email, tu primesti doar un set de raspunsuri, la care nu mai ai cum sa reactionezi, cu care nu interactionezi. Nu exista liant, nu exista fluiditate, nu exista firesc.

Jurnalistii „de acum”, molesiti de comoditatea cu care sunt coplesiti de informatia venita prin internet, au uitat sa fie in serviciul publicului. Sa vada jurnalismul ca pe acea profesie care deschide ochii lumii… Si asta in mare parte din cauza online-ului, care le da totul prea mura in gura. Renunta sa fie profunzi, renunta la datoria primordiala de a intelege subiectul, renunta la a-si pune intrebari.

Le place confortul lor, si nu ar renunta la el. Nu inteleg de ce sa nu-si ia pauza de masa la ora fixa, de pilda. Au o mentalitate mai mult de functionari, fara nici un dispret pentru functionari. Eu aveam zile cand alergam dupa unele subiecte, intre intalniri, conferinte de presa, si nu mancam ore intregi. Si nici macar foame nu-mi era, ma hranea adrenalina de a descoperi, entuziasmul de a sti, placerea de a afla. Orgasmul de a scrie. Jurnalistul de azi intreaba care este orarul de munca… Asta e cea mai absurda intrebare care exista. Un ziarist nu are orare. Nu esti jurnalist de la 9 la 5, si apoi gata. Jurnalismul e o stare de spirit, nu un job cu program fix. Daca noaptea se intampla ceva, te imbraci si pleci. Si nu simti asta ca pe o povara, ci pleci cu placere. In primul rand, pentru ca esti curios despre tot ce inseamna lumea asta si cum se misca ea.

Si nu in ultimul rand, imi doresc sa fiu ziarist de print pentru ca imi place cum fosneste sub degete hartia, si cum cerneala proaspata imi pateaza mainile. Am o emotie puternica, apropiata de juisiv, atunci cand din offsetul care se invarte, vad cum ies teancurile de ziare, proaspete, iar camioanele asteapta sa le incarce si sa plece la distributie.
Imi doresc sa fiu ziarist de print pentru ca ziarul scris devine o marfa rara si cu tente elitiste.
Si-mi doresc sa fiu ziarist de print pentru ca mi-am ales aceasta meserie din iubire, am facut-o cu iubire, si sunt mandra de ea.

Aici eram la tipografie, noaptea, si tocmai iesise ziarul… Ne murdaream pe maini cu el, Veronique Georges, Paul Massabo si moi-meme. (septembrie 1999, desigur)
NOTA. Multumesc mult pentru starnirea mea in scrierea acestui text si al celuilalt, de mai jos, lui LP. El este autorul moral al interogarilor mele.

De ce le este teama de online unora din jurnalistii romani

Jurnalist este, prin definitie, o profesie a unui om foarte receptiv la schimbare, foarte adaptabil, de genul m-am dat de trei ori peste cap si m-am transformat in orice e nevoie pentru urmatorul meu articol (reportaj, etc). Ma transform in homeless ca sa pot sa ma duc la ei si sa ii intreb cum o duc, ma transform in altceva ca sa ii iau interviu unui CEO. Si atunci de ce il sperie online-ul ?

 Ii e frica de online pentru ca este superficial. Ii este teama de online pentru ca poate fi mult mai usor demascat. Pentru ca nu se bazeaza pe mare lucru. Pentru ca incompetenta sa e mai usor de dat in vileag.
Pentru ca nu este cel mai bun bun, si nici macar bun. Pentru ca nu este solid. Pentru ca nu este inatacabil. Pentru ca ii este teama de feed-back. Pentru ca in online arati ca nu poti sa ai stirea primul, si nici macar stirea buna (chiar daca nu primul). Pentru ca ii este teama de cei care il confrunta (comentatorii, cititorii, masa inerta care in print nu se pot exprima).
Pentru ca are nevoie sa-si adaposteasca aceste slabiciuni in spatele a ceva. Pentru ca in spatele deadline-ului de la print, chiar si in cotidian (acele 24 de ore), de fapt ora cand pleaca ziarul la tipar, se mai ascunde un pic de dead-line-ul permanent al online-ului, de flexibilitatea acestui mediu in care poti publica orice oricand, atunci cand ai ce trebuie.
Faptul ca ai un deadline, fie el ora 16.00, sau 17.00, sau dupa caz orice ora, il face sa spere ca pana la ora aceia obtine si el ceva. Macar furand de la altii. In online e lupta celui mai puternic… Cel mai puternic si fundamentat are ora in favoarea sa, are admiratorii si detractorii in favoarea sa. Da, chiar si detractorii. Numai persoanele invidiate sunt contestate. Le este teama de online pentru ca le e teama ca nu starnesc nimic, ca nu au afisari, care sunt cuantificabile individual. Le este teama ca sunt plati si ca asta se va putea constata cu ochiul liber.
Le este teama de online pentru ca nu valoreaza nimic singur, pentru ca in print te poti ascunde in spatele unei intregi echipe. Ziarul nu se cumpara pentru un singur om, sau nu inceteaza a fi cumparat doar din cauza unui singur om. In timp ce articolul fiecaruia pe online este o referinta individuala al carui numar de afisari se poate cuantifica separat.

Le e frica de ei insisi, de fapt, de demascarea propriilor slabiciuni, pe care asa, si le tin caldute, ascunse.

Nu e la fel cand esti in print, nu e o confruntare directa cu cititorii, chiar daca ziarul are site si pune pe site articolele din ziar. Pentru ca intotdeauna se mai poate ascunde in fata printului de la chiosc, spunand ca daca nu sunt afisari destule pe internet, probabil ca multi il citesc pe hartie.

Daca va uitati la forumurile ziarelor, unde sunt comentarii, niciodata autorul articolului nu se implica, nu raspunde. Nu exista interactivitate. In timp ce in jurnalismul online, interactivitatea este un lucru esential, obligatoriu. De aceasta interactivitate le e teama. De contestare, sau, cum am spus mai sus, mai rau, de indiferenta.

Si cand te gandesti unde merge lumea…
Americanul consuma in medie 100.000 de cuvinte pe zi. Din acestea, 27% provin din computer, si doar 8,61% din print (orice fel de print).