Ieri ma uitam la cateva stiri. Toate intr-o zi. O radiografie destul de exacta a societatii, la multi ani, sa ne traiasca. Un fost fotbalist (inteleg, mare), care s-a sinucis pentru ca avea datorii 🙁 O tampita care a luat pe capota un om pe Magheru si l-a dus 2 km asa si apoi l-a reclamat ca i-a spart parbrizul (da, printre violentii astia conducem si noi, si e si femeie…. -eu asteia i-as lua permisul pe viata si i-as da o amenda usturatoare), un nene pe care il cheama de parca ar fi o gluma (Mindinică Mirel-Mișu, M&M&M, de fapt M&M’s pentru balbaiti), ofiter de politie judiciara, care a cerut spaga un bax de vin si 15 fripturi (va vine sa credeti? asta e ca « scurtu la 10 lei, mai pui un leu si iei mare »), un alt politist, sef de post care conduce de 7 ani fara permis, cu o fotocopie a permisului sotiei, pe care a modificat poza si datele personale. Deci cu astia resetam. O ce veste minunata, ia mai stai capra o data! La vremuri noi, tot noi, cercul vicios, meandrele concretului, Mihaela, dragostea mea!, whisky-ul se bea cu doua cuburi de gheata, dai un ban, da’ stai in fata. Si clopoţeii…. « Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci… » Asta are, asta n-are, asta-i aia marcatoare. Pune mana pe Vasilica. Pune mana pe Mindinica, si-ai sa-ti iei masina mica. Tara mea de patimi, tara mea de chin. Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti. Am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea-sa Mai am un singur dor, in linistea serii… sa vad acest popor, predat cumva uitarii.  share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Vreau sa traiesc intr-o tara in care sa ma plictisesc. Da, stiu, suna dur. Si neadevarat, intr-un fel. Eu nu ma plictisesc nicicand, niciodata. Am o viata interioara prea bogata si ganduri prea multe ca sa ma pot plictisi fie si un moment. Dar vreau sa ma pot dedica lor. Mai aproape de adevar ar fi exprimarea « vreau sa traiesc intr-un loc care ma lasa sa ma dezvolt, sa iubesc, sa ma gandesc la mine si la ale mele ». Sa scriu. Scrisori si texte. Scrisori si carti. Sa nu imi cada mereu cate o caramida in cap, sa nu cad eu insami in gropi neasteptate, sa nu fiu prinsa in valtori de isterie din care si daca as vrea, nu m-as putea extrage. Nu vreau sa-mi tremure sufletul si trupul, altfel decat din frisoane de iubire sau de frig. Gandeam demult lucrurile astea, ma simt oricum dezradacinata mereu, in tara asta surprinzatoare, dar am scris negru pe alb acum cateva zile: Îmi doresc sincer de tot sa trăiesc intr-o tara în care sa mă plictisesc. O tara cum era Franța. Nu este perfecta, nu era nici atunci când eram eu acolo. Dar nu îmi cădea nimic neașteptat în cap. Și aveam timp sa trăiesc ale mele. Aveam stare sa scriu. Sa fac, chiar, o depresie. Aici nu-mi acord luxul unei depresii. Puteam sa conduc zilnic 20 km doar ca sa pun trandafiri pe un anume parbriz. În România nu ai timp de gesturile astea. Te lupți cu prea multe, inerente. N-ai cum sa le eviti, n-ai cum sa le ignori. Sau cel putin eu nu am cum. Nu am structura necesara si nici nu am cum sa o « invat ». Si nici nu-mi doresc sa devin nesimtita, opaca la ceea ce e in jur. Nu pot ingrosa randul celor nepasatori, sau inconstienti. Nu pot si nu vreau. Imi iubesc tara, in felul meu, asa cum consider eu ca trebuie sa o iubesc. N-o denigrez, ca e si asa batuta de soarta. Iar eu voi muri romanca, nu din orgoliu, ci pentru ca mori asa cum te nasti. Eu m-am nascut romanca, asta inseamna ca asa voi muri, indiferent ce scrie, succesiv, in actele mele la rubrica cetatenie. Insa cred ca vreau liniste. Vreau sa scriu, vreau sa iubesc, nu vreau sa plang decat din zbuciumul meu de dragoste, eventual. Nu vreau sa plang pentru ca in jur e sinistru, pentru ca oamenii sunt nerespectuosi, pentru ca la orice colt te poate pandi orice. Vrea sa pot sa stau cu fundul in nisip, la soare, sa las vantul sa ma cutreiere, si sa visez la ale mele. Nu e inconstienta, nici nepasare. Mi-a pasat si imi pasa mult. Asa cum am parasit la un moment dat un barbat pentru ca il iubeam prea mult ca sa-l pot vedea distrugandu-se langa mine, fara ca eu sa pot face nimic, exact asa as pleca (din nou) de aici. Pentru ca neputinta ma doare mai rau decat orice durere. A ramane imobil langa cineva/ceva care se…

Mai multe lucruri m-au zbuciumat si pus pe ganduri zilele acestea. As fi vrut sa continui sa scriu despre iubire, asta cred ca simt cel mai bine, dar trairile cuiva din apropierea mea m-au interpelat. Pentru mine moartea este « singurul lucru grav in viata », asa obisnuiesc sa il numesc. Nu ma gandesc des la moarte. Aproape niciodata, de fapt. Nu traiesc cu teama de moarte, si, de altfel, oricat de nesabuit ar suna asta, mie nu mi-e frica de moarte. Mai binezis nu mi-e frica de moartea mea. Deloc. Mi-e, insa, cumplit de teama de moartea celor dragi, nu vreau nici sa formulez o miime de gand in directia aceea. Dar pentru ca din nefericire moartea e un subiect prea actual, si pentru ca una din prietenele mele m-a rascolit prin lucrurile pe care le traia…. Ea se teme de moarte si isi doreste sa stie unde ne ducem. Si ca mergem undeva. Si ca ne amintim ce am facut aici. Sincer, mai conteaza? Viata e acum, aici. Apoi, ei, o sa avem tot timpul sa vedem ce este dupa, sau daca este ceva dupa. Am tot incercat sa-i repet asta. Ce conteaza dupa? (pentru protagonistul principal. Caci pentru restul…. repet, pe calea asta nici nu vreau sa gandesc) Eu ma consider credincioasa, insa nu cred {nu neaparat} in viata de apoi. Nici nu zic ca nu cred ca este. Pur si simplu nu este un subiect. Viata e acum. Viata de apoi… om vedea, la timpul potrivit. In plus, eu cred ca acele concepte de rai si iad au fost inventate pentru ca oamenii nu erau suficient de morali cat sa fie buni si fara fluturarea unei recompense (viata de apoi in rai), sau a unei pedepse (viata de apoi in iad). Eu nu am nevoie de promisiunea raiului ca sa fiu buna, si nici de amenintarea iadului ca sa nu fiu rea. Ma straduiesc, cateodata imi iese mai bine, alteori mai putin bine, sa fiu mai buna in fiecare zi. Si mai constienta, mai civica, mai atenta. E trist ca la 20 si ceva de ani sa te gandesti la moarte si la dupa. Hai sa le luam pe rand. Hai vezi cum traiesti azi, cum iubesti, cum esti bun azi. Nu dupa moarte, intr-o eventuala « viata ». Prietenul meu cel mai bun spune ca daca nu cred in viata de apoi, nu-s credincioasa. Eu nu vad lucrurile asa. Nu cred ca Dumnezeu este o fiinta atat de simplista, si ca nu masoara lucrurile in intregime. De aceea mi-a fost cumva mila/groaza de spectacolul dat de unii din cei care au stat la coada la moaste saptamana trecuta. In urma lor a ramas multa mizerie pe spatiile verzi. Hartii, pet-uri, cutii de aluminiu, pungi. Adica Dumnezeu nu incepe asa? prin a dori ca tu sa fii un bun crestin, iar asta se manifesta si prin grija pe care o ai de mediul inconjurator, prin civismul de a nu arunca hartii pe jos, si prin grija fata de cel de alaturi?…

Aniversari. Azi s-au împlinit 5 ani de la prima mea scrisoare de dragoste, (nu din viata).  Tulburator. Plini de trairi intense anii acestia. Cinci. Si…. imi scrie cineva: « Hei. Chiar nu știam că mai e cineva care scrie așa ceva! Mă refer la scrisori de dragoste Mirandolina: « 🙂 cum nu » « E clar, ești persoana din listă de aici care mă fascinează cel mai mult Nu am avut niciodată șansa să primesc scrisori. M-am întristat puțin » M(..a): « of, imi pare rau 🙁 poate ca o sa primesti candva « Nu știu dacă o să am de la cine. Dar știu că mi-ar plăcea. Știi și tu că nu prea mai scrie lumea. Plus că e mai greu de găsit o astfel de femeie. Adică tu ești unică… 🙂 ia-o ca pe un compliment sau ca ce vrei tu » {Din pacate, nu e asa de usor sa traiesti asa, nu-i asa usor cum par a crede cei din afara, cum pare a crede interlocutorul meu} M(…a): « of. Ei, capul sus 😉 Si… pana la urma cred ca viata e mai usoara fara scrisori si fara trairile astea, cumva » « Tu o spui din perspectiva femeii frumoase care va avea oricând cui să scrie » In realitate, sunt momente cand parca mi-as dori sa fiu altfel decat sunt faurita. Poate ca ar fi cumva mai usor fara atatea ganduri, fara atatea trairi, fara atatea chinuri (implicit). Cine stie. O am, bineinteles ca o am pe cea de acum 5 ani, ca si pe celelalte. Am avut cumva tendinta sa o caut, sa o deschid… m-am infranat. Stiu ca doare, stiu ca m-ar rascoli si m-ar tulbura. Poate pare ca fug (eu care sunt temerara cu capul in zid), dar am ales (cel putin pentru moment) sa ma protejez. E rar, de obicei nu aleg protectia. Poate din cauza ca e toamna. Sunt zgribulita si am sufletul cumva in furtuna. Si… « Ar trebui să scrii o carte totuși. Sper că mai e pe « to do list » M (..a) : « da, mai este. O sa ma apuc zilele astea » « Super. Abia aștept! » M (…a) : « o scriu in franceza » [de parca as putea sa scriu cand sunt tulburata. Eu scriu doar cand sunt senina si-mi rade sufletul….] share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It