Una din principalele probleme cu care m-am confruntat aici, la intoarcerea in societatea aceasta, a fost aceea ca oamenii nu au obiceiul sa spuna ce vor, si nici sa spuna ce nu vor. Oamenii nu spun ce vor pentru ca spun alte lucruri, si asteapta sa intelegi tu ce vor. E un intreg limbaj codat care contine tot felul de chestii alunecoase, jongland intre ce spun eu, ce trebuie sa intelegi tu, sau ce ma astept eu sa intelegi tu. Si ce deduc eu din ce spui tu. Nu sunt de acord cu asta. Am trait intr-o tara relativ normala la cap, matura. Ei bine, in tara aceea matura, am invatat sa spun ce vreau, si sa ascult ce vor ceilalti. Dar sa o aud de-a dreptul, nu sa deduc din tot felul de sarade sau ghicitori. Nu sa orbecaiesc intrebandu-ma: Daca a spus asta, eu ce trebuie sa inteleg? Stiu, aici e tara in care trebuie, mai ales ca femeie, sa te dai « mimoza », sa refuzi, ca sa nu pari o femeie usoara. Ceea ce e stupid. Pentru ca in ochii, mintea si inima unui barbat matur, nu esti o femeie usoara daca stii sa spui da, atunci cand esti intrebata. Sau nu, dupa caz. Oricum, sa spui ce vrei. Intr-o societate evoluata zic. Si ma astept ca si aici sa fie la fel, macar la o anumita patura sociala… oameni mai elevati, inteligenti, cultivati. Refuzul « de forma », doar ca sa nu pari usuratica, nu foloseste la nimic. E chiar stupid. Refuzul de forma nu are nimic cu usuratatea. Spun asta din pielea unei fete care a fost chiar mult prea cuminte. De fapt, infiorator de cuminte, spre bleaga. Am fost cumintica si invatam bine la scoala (premiul intai pana in clasa a 12-a, 10 la bac la mate si fizica)… Nu am avut prieten, si nu ma interesa aspectul acesta. M-am indragostit la 18 ani de cel care mi-a devenit si sot, si nici ochi n-aveam sa vad macar ca exista alt urmas al lui Adam pe lume… timp de 7 ani. Si ar fi putut dura 70 de ani, fara anumite intamplari… Ei, asa, cumintica si cu dorinta de a invata, am ajuns in societatea cealalta. Eram diferita de ei, si prin felul de a ma imbraca, eram ca iesita din pension 🙂 Acolo, in societatea aceea mi-am format stilul de imbracaminte foarte sexy, pe care il am si azi, si pe care il voi pastra toata viata. Acolo am invatat ca e normal sa spun ce vreau (instinctiv;  a fost de fapt o lectie pe care eram pregatita sa o primesc, pentru care eram permeabila, care se potrivea structurii mele ca individ, felului in care sunt construita). Si asta nu are nimic de a face nici cu cumintenia, nici cu loialitatea, nici cu fidelitatea. Nici cu alte lucruri. Poti sa fii integra, retinuta, fair, poti sa fii loiala, chiar daca spui ce vrei. Chiar daca stii sa exprimi ce vrei. Asta nu te face nici mai putin feminina,…

Mi-am facut blog, pretentios spus ca mi-am facut blog, in mai 2009. Participasem la Campionatul de gatit in aer liber, luasem premiu, eram incantata, si vroiam sa pun undeva online povestea si fotografiile, ca sa le vada prietenii mei.  Mi-am spus Mirandolina, asa cum ma numise un prieten drag, deja de ceva ani. Imi place cum suna, si ma reprezinta. Mirandolina e personajul din piesa Hangita, a lui Goldoni. Nu vroiam blog. Nici nu ma gandeam. Toata lumea isi facea, ori eu nu fac niciodata ce face majoritatea :)) In plus, nu credeam ca voi avea constanta de a scrie in el. Nu ca nu-mi place sa scriu. Ador scrisul, e o alta forma de respiratie. Ei bine, cum necum, acum, cu 9 luni dupa, am 300 de postari 🙂 Si un domeniu nou, acesta pe care cititi acum: mirandolina.ro, facut cadou de Blogway, la aniversarea lor de un an. Acum mai ramane sa mut postarile aici. Nu am gasit inca solutia tehnica. In cel mai rau caz, o voi face manual. Caz in care va dura ceva… 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

In acest moment… – iubesc un baiat, cu cerul si pamantul, pana la capatul capatului si chiar dincolo de acesta, sunt bucuroasa si trista, euforica si apatica, e agonie si extaz, ma arde, ma pustieste, ma inalta; sentiment ce nu se poate. – ma iubeste un alt baiat, de un an jumatate, si vrea sa-mi faca un copil, tot de un an jumate. Nu e nimic intre noi, nu e poveste. El e doar in jur. E printre prieteni.  Eu nu simt acelasi lucru (ca el). Si nici copil nu vreau (de la el). Cateodata ma simt bine ca ma iubeste. Altadata, ma doare asta. E nedrept sa traiasca asta, si ma gandesc cu tristete la ce traieste. – ma iubeste un alt baiat, e departe, vrea sa vina, a marturisit (si asta m-a lovit in moalele capului), ca ma iubeste de 10 ani. Ca ma vedea pura. Ca eram atat de neatinsa incat nici nu putea sa se gandeasca la mine. Ca el bea, fuma hasis si s-a culcat cu atatea fete al caror nume nici macar nu si-l mai aminteste. Iar eu, dincolo de toate astea, eram dragostea lui. Pura. (da, eram excesiv de cuminte… si-n plus, atunci, eram indragostita de Philippe, atat de indragostita incat nici nu vedeam ca pe lume exista si alti barbati. El era singurul pe care-l vedeam, si « orbirea » asta a durat ani de zile) E complicata viata mea. Complicata a fost mereu, mai complicata pare acum. Vreau sa ma iubeasca cel pe care-l iubesc. Sau sa-l iubesc pe cel care ma iubeste. Nu mai vreau in zig-zag, in diagonala, pe linii discontinue. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Acum un timp, imi explicase cineva ca universul este echilibrat. Si ca atunci cand misti ceva intr-o parte, o alta parte se modifica. Imaginea respectiva, pe care o evocase, erau cele doua puncte, unul alb pe negru, si unul negru pe alb, din ying si yang. Cred ca incep sa constat pe propria-mi piele, ca, oricat de dureros mi s-ar parea, exact asa este. In mine, ceva s-a miscat. Mi-a fost rau, si-mi e rau in continuare, ca si cand nu mi-ar mai fi fost niciodata rau. Si sunt neinceputa in fata durerii. Neatinsa, ca un nou-nascut. Care nici nu stie ce e durerea. Care n-a cunoscut nici lacrima, nici suspin. Si da, mi-a fost rau, si m-a lovit asta, ca prima durere de la facere. In continuare ma doare si mi-e rau. Nu stiu cat va dura, daca va trece, cum si cand va trece. Deocamdata simt doar durere: ma arde, ma seaca, ma pustieste. Insa soarta mi-a aratat ca daca s-a intamplat asta, si alte lucruri se modifica. Intentionat nu folosesc cuvantul « contrapartida », sau « compensatie ». Pentru ca ar fi ridicol si penibil sa afirme cineva ca poate exista vreo compensatie in universul asta mare, care sa ma aline in aceasta durere, sau care sa ma faca sa ma simt mai bine. Cu durerea asta mare, eu singura trebuie sa lupt. Eu singura trebuie sa ma descurc. Sau sa se rezolve, in vreun fel, nici nu indraznesc sa intrevad in ce fel. Nu exista compensatie posibila, si m-as infuria daca cineva din jurul meu ar crede ca poate exista, pentru ceea ce simt. E ca si cand nu mi-ar lua simtamintele si sinceritatea in serios… Iar eu nu glumesc, nici cu sentimentele, nici cu sinceritatea. Dar da, si altceva s-a miscat. Ca pentru a-mi usura pasii spre mai departe, spre rezolvare, spre dezlegare, spre liman, alte rotite se misca. Nu, nu e o contrabalansare. Nu, nu ma doare mai putin. Nu, n-are nici o relevanta, nu schimba nimic in ceea ce gandesc cu mintea despre acea situatie si in ceea ce simt cu ardoare. Dar pentru ca universul meu a fost bulversat, pentru ca sunt ranita, altceva, in alta parte, se misca… Sau macar imi da iluzia ca se misca. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It