Reiau ideea pe care vroiam sa o scriu ieri: despre parintii vest europeni in raport cu parintii nostri. Cand am ajuns in Franta, la 18 ani, mi se parea ca parintii occidentali, care sunt diferiti de parintii romani, sunt indiferenti, reci, aproape spre iresponsabili. Am vazut parinti lasandu-si copiii sa se joace cu foarfeca, in timp ce ei, impasibili, citeau o revista. Am vazut parinti care imprumuta bani copiilor si ii asteapta inapoi. Am vazut parinti care pareau nepasatori, in cel mai bun caz, fata de copii. Venita din societatea romaneasca, mai ales pe vremea aceea, eu fiind inca un copil, dupa o copilarie comunista, abia iesita de dincolo de « cortina de fier », mi se parea ciudat sistemul. Ulterior, aveam sa-mi dau seama ca e mult mai bine. Mult mai corect si mai echitabil. Si ca asta ii ajuta si pe copii, le da un start foarte bun in viata. Tinerii francezi pleaca din casa parintilor foarte repede, majoritatea la 18 ani. Sunt mult mai putin dependenti de acestia, ceea ce face ca sunt mai independenti ca indivizi. Au concret, bine sadita in creier, ideea ca trebuie sa muncesti ca sa castigi bani. Nu putini sunt parintii care nu dau bani de buzunar copiilor lor decat in schimbul unor sarcini casnice (spala masina, spala vasele, dau cu aspiratorul, etc). Mi se pare un sistem echitabil pentru a intelege ca atunci cand cresti, trebuie sa muncesti ca sa iti castigi existenta. Inveti de fraged ce e munca, intelegi importanta acesteia, castigi respectul pentru ea. Inveti ca ai bani daca faci ceva. Nu daca stai. Inveti sa iti doresti sa existi prin tine insuti. Inveti sa iti doresti ceva de la viata. Inveti sa ai ambitia de a nu depinde de nimeni. Cred ca dependenta e cel mai rau lucru. Parintii romani isi cresc copiii intr-o dependenta prea mare. Din dragoste prost inteleasa ii supra-protejeaza. Ii cocolosesc. Ii sufoca, in unele cazuri. Ii leaga de ei, prin diverse metode. De dependenta materiala (si societatea e faurita in asa fel). De manipulare psihica. De culpabilizare. Enuntul « fac un copil sa aiba cine sa-mi aduca o cana cu apa la batranete« , e o notiune atat de egoista! Si nu, copiii occidentali nu-si abandoneaza parintii la batranete. Nu intr-o proportie mai mare decat cei romani. Dar e o intreaga filosofie de viata care e diferita. Una e sa acorzi sprijin parintilor cand au nevoie, si alta e sa concepi o intreaga viata pe principiul « l-am facut pentru mine, sa-mi fie aproape.  Il tin aici, langa mine. Iau toate deciziile de viata asa, nu-l las sa se dezvolte ca individ diferit de mine. » Trebuie sa faca ce decid eu, ba chiar sa faca ce n-am putut sa fac eu. E legitim sa-ti doresti reusita copilului tau. Bucuria sa. Succesul sau. Dar nu poti sa-ti doresti fericirea copilului tau cu forta, sa-ti doresti o chestie care pentru tine e fericire, dar care pentru el e departe de a reprezenta notiunea de fericire. Fericirea este ceva foarte subiectiv. Numai din interior poti spune ce e fericirea. Este important sa ii dai bazele…

Sunt nascuta, crescuta aici, in Bucuresti. Am obiceiul sa spun ca sunt copil de asfalt, pentru ca nu am fost in copilarie in vacante la tara. Adica am fost doar intr-o copilarie mult prea frageda, din care nu am amintiri. In fine, nu copilaria si amintirile sunt subiectul despre care vreau sa scriu aici. Am avut bunici pe care i-am iubit mult. Am o mama de o noblete sufleteasca rara. De fapt, e nobila in tot. Am o mama extraordinara. O femeie si feminina, si puternica. O femeie eleganta si fizic si mai ales eleganta moral. O femeie care a reusit profesional, si care a fost si mama exemplara. Care gatea si se ocupa de casa, desi cariera sa a fost (si este) impresionanta. Mi-a fost model, cand am crescut. Mi-a starnit admiratia de cand am mijit ochii. O admir si acum. M-a indrumat intr-un fel minunat, m-a ghidat. Nu stiu cum a facut, dar a procedat extraordinar. A avut o metoda incredibila de educatie. Nu mi-a interzis niciodata nimic. Nu am avut, practic, interdictii, pe parcursul copilariei si adolescentei. Tocmai pentru ca nu am avut interdictii, tocmai de aceea nu am fost tentata sa fac cine stie ce prostioare sau prostii. N-am fumat, n-am baut. Nici macar n-am avut prieten 🙂 Vroiam doar sa invat. De altfel, am luat premiul 1 pana in clasa a 12a. (aici era sa fac o gluma proasta, din seria « si la ce mi-a folosit!:D ») Si asta pentru ca nu mi-a spus niciodata, dar niciodata: « Invata! Fa-ti lectiile! » Eram extrem de cuminte, si asta pentru ca nu mi se interzicea in mod clar nimic. Insa a stiut, habar nu am prin ce metoda, sa-mi sadeasca in mine valori puternice (corectitudine, onestitate, loialitate, ura fata de minciuna si lasitate, constiinciozitate… si altele). Si a stiut si sa ma faca sa inteleg care sunt lucrurile rele. Tot nu stiu prin ce metoda, caci in orice caz, nu prin interdictii rostite. Imi acorda devreme multa incredere. Si ma simteam mandra de asta, si nu i-o inselam. Eram asa, cumva, responsabila de increderea pe care mi-o acorda. Imi acorda si multa libertate. La 13-14 ani ieseam la petreceri cu colegii mei, si ramaneam pana la 1-2 dimineata, ceea ce la varsta noastra si la vremurile de atunci era foarte mult. Toate colegele ma invidiau pentru mama. Pentru intelegerea ei. Pentru felul in care se comporta cu mine. Pentru tineretea si eleganta ei, pentru libertatea pe care mi-o acorda. De altfel, mult timp dupa copilarie, acum, ca adult, o fosta colega de-a mea din scoala generala, pe care am continuat sa o vad pana la bacalaureat, imi spunea ca pe mama o vedea ca pe o doamna din inalta aristocratie, ca purta acea noblete in priviri, in atitudine si in comportament, ramanand in acelasi timp calda si feminina. Mama mi-a cultivat si dragostea pentru diferenta. Si dorinta de a ma distinge printre ceilalti. De a fi intr-un anume fel. Si de a nu fi ca ceilalti. Si placerea de a fi cocheta si ingrijita mereu. Mama, desi era o femeie ocupata,…

”Buna ziua. Numele meu este Stanciu Camelia. Am de vanzare un Mercedes E-class cu numai 400 de euro. Puteti vedea poze la (urma un link)  Daca sunteti interesat, as dori sa il vand saptamana aceasta.”  Attrape nigaud i se spune, intr-o limba draga sufletului meu. Astept si alte oferte. Mercedes nu-mi place. Audi All Road la vreo 300 de euro n-aveti? As lua si eu vreo 3, pe trei culori diferite. Sa mi le asortez la pantofi. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Stiu ca tineti la mine. Mi-ati aratat-o, am simtit-o de cateva ori, de multe ori, cateodata… Stiu ca din grija fata de mine (putinii care stiti situatia), ma intrebati daca mi-a trecut. Nu, nu mi-a trecut. Sunt un pic mai bine, sa zicem. Pentru ca, oricum, in punctul in care eram, nu puteam sa o iau decat in sus. Insa nu, nu mi-a trecut. Cum mi-ar fi putut trece atat de repede? Daca mi-ar fi trecut, inseamna ca n-ar fi existat, ca as fi facut afirmatii hazardate, ca m-as fi aruncat in enunturi gratuite. Va rog, nu mai intrebati daca mi-a trecut. Nu are cum sa-mi treaca atat de repede. Ce am spus eu atunci, ce am gandit si simtit eu, era (este) complet adevarat. Total. Nu am spus nimic gratuit.   Si nu poti sa spui lucruri pe care le simti atat de profund, si nu poti sa simti lucruri din acelea, iar dupa o luna « sa-ti treaca ». Sau ai vorbit aiurea… sau nu stii ce spui, sau nu stii ce inseamna, sau nu esti serios. Nici nu conteaza, oricum, nu e cazul meu (niciunul din acestea). Si el spunea ca spera ca focurile aprinse repede sa se consume la fel de repede. Dar si el se insela. Poate ca nu-i de mirare, nu ma cunoaste prea adanc. Nu-mi stie intensitatea. Nu-mi stie trairile, abisurile, capetele fara capat, de dincolo de capat. Nu-mi stie anii de abstinenta in circumstante sufletesti asemanatoare. Oricum, nu conteaza. Nu din prisma lui.   Concluzia: cu mult drag va rog (desi, repet, stiu ca o faceti din prietenie si din grija fata de mine) nu ma mai intrebati: « Mirandolina, nu ti-a trecut? ». Nu, si va mai dura ceva timp. Cateva luni… cativa ani… habar n-am cat. Am zis: mana mea e intinsa. Si a ramas intinsa. Si e in continuare intinsa. Va mai dura. Va anunt eu. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It