lumea larga

Parcare Budapesta Priviti si reflectati. Si am zis Budapesta, nu Paris, nu Londra, nu New York, nu pe Marte. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Zilele astea, reflectand la mai multe intamplari si povestiri, am realizat ca nu orice om e facut sa calatoreasca. Nu oricine are cum sa se bucure de experiente diverse, sa se umple de fericirea extrasa din ele, sa fie mai bogat cu fiecare voiaj. Unii nu-s pur si simplu facuti sa calatoreasca. Pentru ca natura lor adanca, structura lor ca si indivizi, ii harazeste cu ochelari de cal. Pentru ca judeca tot, dar absolut tot, prin prisma a ceea ce cunosc deja. Pentru ca nu se pot detasa mental de obisnuinte. In definitiv, pentru ca nu isi pot deschide destul sufletul, inima, ochii, mintea. Unii vor sa manance cartofi prajiti si snitel la fiecare masa de pranz. Aceia nu vor aprecia calatoriile, pentru ca sunt tari in care nu vor gasi. Si daca intr-o alta tara nu gasesc, implicit nu e frumoasa acea tara. Pentru ca n-au avut la masa snitel, cartofi prajiti si fanta. (de inlocuit cu absolut orice va trece prin cap, sunt metafore, nu desemnari batute in cuie) Altii penalizeaza locurile in care merg pentru ca acestea nu se ridica la inaltimea asteptarilor lor. Intr-adevar, unele orase sau locuri sunt precedate in mintea noastra de reputatia lor, de ceea ce am invatat in cartile de istorie, de tot ce am auzit de-a lungul vremurilor, de imaginea faurita de filme. Dar faptul ca aceste locuri nu corespund cu imaginea grandioasa pe care ne-am ticluit-o in cap, nu e vina acelor locuri, ci e problema noastra. Acele locuri nu-s urate, desi dintr-un sentiment absolut personal, am putea avea tendinta sa fim dezamagiti, pentru ca sunt mult sub inchipuirile noastre, si ne trezesc frustrarea aceasta, ca o lipsa, ca o datorie pe care nu si-au facut-o. Si totusi, acele orase, acele locuri sunt frumoase;  nu e vina lor ca ne-am facut iluzii, ci vina noastra. Eu pot spune cu mana pe inima ca o astfel de impresie, discrepanta de ideea mea, mi-a facut-o Parisul. L-am vazut devreme, in vara lui 1990, cand abia incepusem sa putem calatori. Il idealizasem, cu un soi de idolatrie, caci am iubit Franta si tot ce era francez cu un fel de evlavie. Parisul e frumos, n-as indrazni sa spun ca  e urat. Dar Parisul era mult sub ceea ce-mi cladisem eu in capul meu, cu ochii mintii. Mi se parea mic, gri si anost, fata de ceea ce-mi inchipuisem. Si totusi, nu l-am condamnat, nu am declarat ca nu merita sa mergi la Paris, nu l-am denigrat. Am asumat diferentele dintre imaginea creata si imaginea reala, si am invatat sa-l iubesc asa cum este. Pentru ceea ce este, si nu pentru ce decisesem eu ca ar fi trebuit sa fie. Altii se tem de necunoscut. Nu numai ca nu-i incita sau nu-i incanta o noua experienta, o noua tara, un nou miros, un nou gust, o noua savoare, un nou fel de a privi lumea, un alt unghi, dar asta, dimpotriva, chiar ii paralizeaza de frica. Sunt aceia care prefera sa mearga an de an,…

Pe Adrian Mihai l-am cunoscut in 2000.  Am vorbit mult cu el, ore intregi, pentru ca este un interlocutor pasionant. L-am vazut in elementul lui, la Universitatea din New York, la facultatea de jurnalism, unde e profesor. Cu aceeasi insufletire, am vorbit despre jurnalismul european versus jurnalismul american, despre patriotism, despre sinucidere, despre fidelitate, pe scurt, am vorbit cate in luna si in stele. Adrian este interlocutorul ideal, si nu cred inca sa fi intalnit pe cineva care sa-l egaleze. Are un dar extraordinar de a aranja si invarti cuvintele. Cel mai mare compliment, de altfel, a fost cand cineva imi spunea ca ne confunda stilul de a scrie. Dar dincolo de cuvinte, Adrian este de fapt atras de vizual.  La Universitatea din New York, predă reportaj TV si multimedia. Fotografia a fost prima sa dragoste, demult, inca din adolescenta. A fost fascinat de ea, asa cum esti de o prima dragoste, cu toata intensitatea primelor senzatii. Apoi a descoperit camera de luat vederi. A facut documentare, a participat la realizarea catorva filme. In paralel, a revenit la fotografie, si a reinceput sa fotografieze cu aviditate, sa surprinda instantanee ale lumii, locuri, oameni, intâmplări. Calatoreste mult, si alege destinatii neobisnuite. Nu exotice, ci frumoase, dar grele, cu condiții de călătorie extreme: Kilimandjaro, Alaska, țara Masai, desertul Gobi, Machu Picchu, Costa Rica, China și câte și mai câte. Pe toate le fotografiaza. Cred că ați înțeles, din descrierea de până acum, că Adrian nu este un personaj comun. Este un om excepțional, în sensul de ieșit din medie, din tipar. Scriu asta deși știu că va strâmba din nas citind cuvintele astea, prea modest ca sa recunoasca. După atâția ani de când ne știm, îmi asum riscul de a-l supăra. Daca se supara, o sa-i treaca 🙂 Stie ca-l pretuiesc. Așa atipic cum vi l-am descris, Adrian nu a vrut niciodată să aibă un telefon mobil. Avea unul doar in scurtele sale sejururi în România, pentru că cei dragi trebuiau să-l poată contacta. Însă în rest, nu si-a dorit si nu a acceptat să aibă. Până când, acum un an, în iulie 2009, a făcut o schimbare majoră: și-a luat un telefon mobil. Un iPhone. Lumea aplicațiilor iPhone l-a fascinat, atunci. Dar mai presus de toate, Adrian a inceput să-și folosească iPhone-ul pentru a fotografia New York-ul, pe traseul dintre casă și facultate. Vizualul a prevalat asupra miilor de alte aplicatii iPhone. În metrou, pe traseu, editează fotografiile. iPhone-ul a devenit al treilea ochi al său. « Mi-a placut că seamănă, oarecum, a telefon și nu seamănă, prea mult, a cameră foto« , spune el.  E destul de discret cat sa permita fotografierea fara ca subiectul sa isi poata da seama. Instantaneele sunt, astfel, clipe de viata perfect surprinse. Neregizate, nepozate, nepregatite. Isi incarca fotografiile in contul sau de Facebook, unde are deja 18 albume foto, toate cu aceasta tema: viata cotidiana la New York, din unghiuri surprinzatoare.O viziune personala, si totusi atat de universala, asupra orasului. Lumini, priviri, fețe, frânturi, recompuneri urbane, acesta e universul său. New York Daily News a scris deja despre el, si fara indoiala,…

Reiau ideea pe care vroiam sa o scriu ieri: despre parintii vest europeni in raport cu parintii nostri. Cand am ajuns in Franta, la 18 ani, mi se parea ca parintii occidentali, care sunt diferiti de parintii romani, sunt indiferenti, reci, aproape spre iresponsabili. Am vazut parinti lasandu-si copiii sa se joace cu foarfeca, in timp ce ei, impasibili, citeau o revista. Am vazut parinti care imprumuta bani copiilor si ii asteapta inapoi. Am vazut parinti care pareau nepasatori, in cel mai bun caz, fata de copii. Venita din societatea romaneasca, mai ales pe vremea aceea, eu fiind inca un copil, dupa o copilarie comunista, abia iesita de dincolo de « cortina de fier », mi se parea ciudat sistemul. Ulterior, aveam sa-mi dau seama ca e mult mai bine. Mult mai corect si mai echitabil. Si ca asta ii ajuta si pe copii, le da un start foarte bun in viata. Tinerii francezi pleaca din casa parintilor foarte repede, majoritatea la 18 ani. Sunt mult mai putin dependenti de acestia, ceea ce face ca sunt mai independenti ca indivizi. Au concret, bine sadita in creier, ideea ca trebuie sa muncesti ca sa castigi bani. Nu putini sunt parintii care nu dau bani de buzunar copiilor lor decat in schimbul unor sarcini casnice (spala masina, spala vasele, dau cu aspiratorul, etc). Mi se pare un sistem echitabil pentru a intelege ca atunci cand cresti, trebuie sa muncesti ca sa iti castigi existenta. Inveti de fraged ce e munca, intelegi importanta acesteia, castigi respectul pentru ea. Inveti ca ai bani daca faci ceva. Nu daca stai. Inveti sa iti doresti sa existi prin tine insuti. Inveti sa iti doresti ceva de la viata. Inveti sa ai ambitia de a nu depinde de nimeni. Cred ca dependenta e cel mai rau lucru. Parintii romani isi cresc copiii intr-o dependenta prea mare. Din dragoste prost inteleasa ii supra-protejeaza. Ii cocolosesc. Ii sufoca, in unele cazuri. Ii leaga de ei, prin diverse metode. De dependenta materiala (si societatea e faurita in asa fel). De manipulare psihica. De culpabilizare. Enuntul « fac un copil sa aiba cine sa-mi aduca o cana cu apa la batranete« , e o notiune atat de egoista! Si nu, copiii occidentali nu-si abandoneaza parintii la batranete. Nu intr-o proportie mai mare decat cei romani. Dar e o intreaga filosofie de viata care e diferita. Una e sa acorzi sprijin parintilor cand au nevoie, si alta e sa concepi o intreaga viata pe principiul « l-am facut pentru mine, sa-mi fie aproape.  Il tin aici, langa mine. Iau toate deciziile de viata asa, nu-l las sa se dezvolte ca individ diferit de mine. » Trebuie sa faca ce decid eu, ba chiar sa faca ce n-am putut sa fac eu. E legitim sa-ti doresti reusita copilului tau. Bucuria sa. Succesul sau. Dar nu poti sa-ti doresti fericirea copilului tau cu forta, sa-ti doresti o chestie care pentru tine e fericire, dar care pentru el e departe de a reprezenta notiunea de fericire. Fericirea este ceva foarte subiectiv. Numai din interior poti spune ce e fericirea. Este important sa ii dai bazele…