lumea asta

Candva, in decursul vietii mele tumultoase, care m-a adus in contact cu multe persoane de toate felurile, din toate mediile sociale, am avut ocazia sa cunosc un om care lucrase la MI. In iunie 90 a fost imbracat in miner, si trimis in Piata Universitatii. Azi e o epava, e alcoolic, incearca sa uite tot ceea ce a facut si e greu de purtat. Zilele lui sunt crunte, trecutul e cumplit, si nimic nu poate schimba acest trecut. Nici macar alcoolul. Un glont in cap? Doar din punct de vedere strict al propriei persoane. Este cineva despre care, daca as auzi ca s-a sinucis, nu m-as mira deloc. Poate oamenii ar trebui sa reflecteze la asta. Isi poarta crucea, cu greu, si nu poate uita. Regretele lui si trairile care-l locuiesc de cativa ani nu scuza cu nimic ceea ce a facut atunci. A ascultat ordinul, pentru ca avea copii, asta este justificarea facila, simplista. In adanc si in adevar, cum viata nu te iarta niciodata, tocmai pentru ca are copii ii este acum cum ii este. Ce le datorezi copiilor tai? Regretele sunt tardive si absolut inutile, iar pietrele de purtat sunt mult prea grele. Si nu dispar decat odata cu moartea. De aceea  zic, poate unii ar putea gandi inainte. Cei mai periculosi sunt lupii cu blana de oaie, ca ei sunt infiltrati fizic sau in alte moduri. In mai-iunie, cand mi s-a intamplat un incident nemaintamplat si nemaiauzit in viata, efectiv nu vedeam miza. Un om cu multi ani de experienta mi-a spus atunci: « nu te-ai gandit ca e politic? » Nu ma gandisem, nu. La ceva timp dupa, am stiut ca asta era. Imi pare rau de oamenii afectati alaturi de mine, din cauza mea, cu tot sufletul imi pare rau. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Codat, FB a ucis YM 🙂 Cel putin in ce ma priveste. Oricum, la mine in messenger n-au intrat niciodata decat oameni cunoscuti (cunostinte exclusiv virtuale ca exceptii absolute, si in cazuri absolut speciale), si, in general, n-am avut multi oameni niciodata in messenger. Sunt destul de selectiva (ca sa nu spun sever ca sunt foarte selectiva), si nu mi se parea ca am nevoie de discutii private cu oricine.  Asa incat, multi ani, la mine in messenger au existat putini oameni, si aceia din real, si evident ca nu toti cei doritori din real. Era doar un mod mai rapid de a ma gasi, sau de a-i gasi (in epoca asta in care mare parte din munca noastra se petrece in fata computerului). A, trec peste faptul ca inainte de messenger am folosit ICQ, ca atunci deja o sa spuneti ca sunt dinozaur 🙂  Nici nu-i tare gresit, am intrat totusi in al treisprezecelea an de prezenta online. YM-ul a fost magistral la timpul lui. Doar ca timpul lui e un pic apus, cel putin asa simt eu. Eu, recunosc cu mana pe inima, la mine messengerul a fost UCIS de FB 😉 Pur si simplu. Ar putea parea un pic ciudatel ce spun, ca FB-ul a ucis YM-ul, in masura in care stau cu chatul de la FB inchis (cu MICI exceptii, si asta)…. E ciudat doar in aparenta, in adanc, nu e. Pur si simplu, pentru ca internetul s-a dezvoltat foarte mult, brusc am simtit ca am multe {prea multe?} porti de comunicare deschise. Suficiente, oricum. Inventar: am doua adrese principale de email (una profesionala, una personala), plus nenumarate adrese secundare (nu mai zic), am trei numere de telefon mobil, si vreo doua fixe, am mesajele private de la FB (a nu se abuza de ele!!! dar exista, ca posibilitate), am profilul de FB in sine, partea publica, unde pot fi abordata suficient de usor, am profil de LinkedIn, de Google+, pana si de Twitter (nu stiu de ce zic « pana si de », ca am cont din august 2007, printre primii romani, dar acest « pana si de » se refera mai mult la faptul ca nu prea mi se potriveste acest minunat Twitter). Acum, ziceti voi daca nu-s suficiente feluri de a ma contacta… Messengerul a devenit, incetul cu incetul, obsolet. Asa l-am resimtit. Nu l-am mai deschis, nu l-am mai folosit. Il mai deschid acum, cand si cand, foarte rar, si atunci cu scop precis. Il deschid ocazional si specific, pentru o discutie programata, in general legata de profesional. Daca tot vorbesc de YM, mi-am amintit stresul unora despre detectoarele de stare (online/invizibil/offline). In primul rand ca minunatele detectoare de stare dau rateuri, nu functioneaza corect. Pe incercatelea. Pentru ca eu, fiind unu tehnica, doi Toma Necredinciosul, testez tot 🙂 Asa ca va spun ca toate dau rateuri. E gresit sa va incredeti orbeste in ele. In al doilea rand, si cel mai important din lume, chiar daca cineva vede ca esti conectat in starea invizibil, nu s-a inventat inca…

Discutand, imi spune: « Nu stiu sa nu fac nimic« . Pe cuvantul tau? Ba stii, ai fi surprinsa sa vezi ce bine stii! Insa am fost crescuti (ca sa nu folosesc cuvantul « indoctrinati »), in cultul muncii. Cica: « Munca innobileaza. Munca inalta. Munca salveaza. » Si eu am crezut foarte mult timp asta, si aveam o spaima deosebita de perioadele fara munca…  De ceva timp, insa, am descoperit ca nu, existenta omului nu e validata doar prin munca. Uneori, munca nu-i suficienta ca sa justifice o existenta, alteori nu este necesara. Nu suntem dependenti de munca, desi suntem educati sa fim, si credem atat de tare in dependenta asta incat nu putem sa ne inchipuim altfel. Respect cu adevarat munca, dar nu cred ca dincolo de ea sunt mai putin eu. « Am nevoie sa muncesc ca sa castig bani pentru a trai » este o fraza corecta, aplicabila in majoritatea cazurilor. « Am nevoie sa muncesc ca sa traiesc » e o prescurtare « partizana », care duce la confuzia ce ne e cultivata in minte. Iar a nu munci nu inseamna a sta. A nu munci inseamna a nu munci, atat. A nu munci inseamna, de la caz la caz, a calatori, a scrie, a invata limbi straine, a dansa, a picta, si inca mii de alte lucruri pe care un om si le poate inchipui. Aceste preocupari pot fi si utilitare (caz in care se transforma in munca), dar pot si sa nu fie… Mi se pare ca dependenta excesiva de munca este si ea o deviatie, o « boala », o suferinta, ascunde un dezechilibru. A simti nevoia sa fii validat, ca individ, prin munca, inseamna un punct slab. Eu as « face nimic » cu mare talent, daca as avea o renta 🙂 Nu-mi place sa fiu intretinuta, n-am fost niciodata si nici nu voi fi, consider ca dependenta financiara de un alt individ este cel putin periculoasa si dauneaza si notiunii de cuplu. Insa, daca as avea o renta, « as face nimic » cu delectare… In cazul meu, asta ar insemna ca in principal, as citi, as scrie, as calatori… Imi iubesc meseria, am norocul sa fie si pasiunea mea, si sa muncesc cu placere si dedicatie, aproape fara sa-mi dau seama ca asta « este munca », dar asta nu inseamna ca fara, nu exist… Ma bucur ca un copil de fiecare proiect reusit si sunt constiincioasa si implicata, dar asta nu inseamna ca n-as putea « sa stau » 🙂 Sa citesc, sa scriu, sa calatoresc, sa invat 20 de dansuri, sa invat inca 5 limbi… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Zilele astea, intr-o imprejurare, cineva mi-a spus, cu tristete: « Stii, X divorteaza si el…« . Am ridicat din umeri si am raspuns: « Uneori e mai bine asa. » Si chiar asa gandesc. De ce ar fi un divort, o despartire, ceva neaparat trist? Poate ca e o eliberare, o iesire eleganta dintr-o situatie devenita neplacuta, nepotrivita. Poate ca la un moment dat cei doi au fost jumatati, dar timpul si alti factori au schimbat lucrurile in mod nefavorabil. Este mult mai onest sa recunosti ca nu mai merge, si sa iesi prieteneste si corect dintr-o relatie, decat sa o prelungesti in mod nepotrivit, din lasitate, sau din diverse alte motive (de ochii lumii, de teama de singuratate, din obisnuinta, etc). Este onest si fata de tine insuti (iti datorezi o viata adevarata), si pentru partener. Nu, nu consider nici ca divortul e o bucurie, sau o victorie. Nu cred ca e motiv de sarbatoare sau de sarit intr-un picior. Cred doar ca face parte din viata si ca uneori e mai bine asa. Nu e o minune, dar nici un dezastru. Nu e sfarsitul lumii si nici o rusine. Mi se pare ca adevaratul esec nu e un divort. Adevaratul esec e fiecare minut petrecut intr-o relatie in care nu mai ai ce sa cauti.  Ar insemna sa-ti furi caciula singur, zi de zi. Si tie si celuilalt… In plus, mai ales in Romania, nici nu e de mirare ca se poate intampla si asa. Multe din casatorii sunt precipitate, sub presiunea sociala, oamenii « se iau » pentru mama, pentru tata, pentru bunica, pentru matusa, « ca sa intru in randul lumii ». In febra lucrurilor, pare frumos. In febra lucrurilor, fac si-un copil, poate. Si se trezesc dupa cativa ani ca de fapt nu au ce sa-si spuna, ca de fapt nu se potrivesc, ca de fapt, sunt iremediabil diferiti. Si atunci? Nu e mai corect sa rezolvi elegant si prieteneste lucrurile? Cred ca iti datorezi si tie insuti o incercare de viata cat mai aproape de cea pe care ti-o doresti, decat sa persisti ramanand parte a unui cuplu care scartaie. Nu, nu pledez pentru divort in orice caz. Pledez pentru necesitatea divorturilor atunci cand in mod vizibil cei doi nu prea au ce cauta impreuna. A ramane intr-un cuplu nepotrivit, te macina… Sufleteste si chiar si fizic. ps. n-am divortat, sunt vaduva. Sunt copil de parinti divortati. Dar daca tot am scris despre casatorie, se cadea sa scriu si despre divort 😉 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It