cioburi de viata

15,5 ore de spital. Un fel de experienta -extrema- ca de desert, sau de campanie (in cu totul alt fel, dar intr-un fel de limite impinse pana cine stie unde…). N-am mai fost in spital de la 4 ani, cand mi-au scos amigdalele. Atat. Oricum, n-am amintiri din copilarie Oricum, eram cu mama (la varsta aceea asa te interneaza). Etape. Fisier internari, cozi. Oameni nervosi, resemnati, tristi. Asteptari care par infinite. Teama. Respiratii abia indraznite, retinute, inabusite. O noua ocazie de a-mi exersa infinita rabdare, (cand astepti, de pilda, vreo 2 ore sa vina sa schimbe cersafurile patului in care trebuie sa stai),  de a-mi exersa flexibilitatea si indulgenta necesare convietuirii intr-un spatiu comun. In rest, 7 eprubete de sange diferite, recoltate, mirari. In spital, nu e totul foarte rau, dar nici bine, in unele detalii (esentiale). Noroc cu medicul, o doamna extraordinara. Noroc cu pescarusul care a venit la mine, stand minute bune la cativa centimetri de mine, pe pervaz, ca acela de la Sozopol (de aici), si ca porumbelul de la Cluj (de aici)… ca in povestile cu oameni transformati in fiare si zburatoare. Un om venit sa-mi spuna ceva. Sau macar sa ma priveasca. Contrarietati, pe seara, si o incercare de autosugestie si provocare a ratiunii. A, B, C stau asa, deci nu. Nu rezulta altfel. Ca si cand ratiunea ar conduce tot. Ar fi mai usor daca ar fi asa, dar nu este, din pacate. La capitolul bune: oameni multi si buni care m-au intrebat ce este, si daca am nevoie de ceva. Reconfortant. Si mesajul unui coleg, atat de simplu, dar atat de cald: « Sa te faci bine , te asteptam cu drag. » Maine e o noua zi, cu niste alte eprubete. E cald, desi e iarna inca, am maieu cu inimi… si incerc sa ma calmez. Si mi-e dor de soare si de infinita liniste. ps. vreau casuta cu capre si smochine, in sudul Bulgariei. Sa ma trezesc cu fata la mare, sa iubesc, sa stau la soare, sa visez si sa scriu. Atat. Ca de aceea sunt la spital, ca n-am casuta acolo si ca nu scriu…  share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

26/11/2013 18:07 PT: Sarut mainile. Nu stiu daca fac o confuzie sau daca chiar am fost colegi in scoala gen nr. 79 , dar tare mult doresc sa scap de aceasta dilema cu acordul dvs. Cu respect si scuze pentru deranj. Multumesc aujourd’hui 04:48 Mirandolina: eu am fost la scoala 79. In ce an ati fost? aujourd’hui 12:29 PT: E clar ca am fost colegi. D-na diriginta Popa. Am invatat pana in clasa a 7 cand s-a desfintat scoala, cred ca in 1986, oricum ma bucur ca te-am revazut 12:30 M: nu-mi mai amintesc deloc numele dirigintei. Sunt ciudata, dar n-am amintiri din copilarie… E absolut teribil sa nu ai… Tu cum m-ai gasit? si iertare ca am raspuns asa tarziu. Mesajul era in folderul Others, si nu l-am vazut decat aseara, cand faceam ordine prin mesaje. 13:15 PT: Pur si simplu, am cautat numele tau si ai aparut. Te-am recunoscut din poze si chiar ma intreb cum de ai ramas neschimbata dupa atatia ani. Felicitari. Tot frumoasa… 13:17 M: multumesc. Ma emotionezi. Cu alti colegi ai mai vorbit? ps. Scoala, ca si copilaria, mi-au dinamitat-o, cum am scris si aici. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Stiu exact si ce ma face puternica si ce ma fragilizeaza, ma autoanalizez demult, pe toate partile. Traiesc de ceva ani cu mine, si cum fac parte dintre oamenii carora le place sa inteleaga tot, imi pun intrebari si le dau raspunsuri. Deci stiu. Si ce ma inalta, si ce ma coboara. Dar e ca in bancul « si la ce i-a folosit? » Chiar n-am niciun folos din asta. Ba chiar am neajunsuri. Luciditatea nu-i cea mai fericita postura… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Totul se plateste intr-o zi. Toate alegerile facute. Toate orgoliile, inclusiv cele pozitive. In unele trenuri refuzi sa te urci, din considerente morale. In altele refuzi sa te urci din motive emotionale sau din idealism. Pe altele nu le bagi in seama, nu le consideri trenuri, nu iti dai seama unde merg si de ce, asa ca nu te urci. Abia mai tarziu iti dai seama ca era tren si nu tramvai. Dar cel mai dureros e cand nu poti lua un tren care opreste pe peronul tau, in gara ta, cu invitatie speciala pentru tine, pe carton aurit, cu funda rosie, pentru ca, acum niste ani, ai facut niste alegeri. Totul se plateste intr-o zi, iar viata e ironica, ades. Din pacate, trenul acesta va pleca fara mine, desi adoram destinatia, calatoria, tovarasii de drum, locul care mi se oferea. Asta e. Unele lucruri se invata the hard way. Macar sa-mi mai foloseasca vreodata invatatura asta, sa mai am unde/cand/de ce sa o aplic. Sunt adepta lui « ni remords, ni regrets » (nici remuscari, nici regrete), si asta pentru ca obisnuiesc sa fac exact ce vreau (in limitele social admise, si in limitele legii, evident). Problema e ca acum, desi as dori sa ma sui in trenul care a venit special sa ma astepte, nu pot, din pricina unor alegeri anterioare pe care le-am facut…. Nu, ca sa previn comentarii care ar afirma ca « Intotdeauna trenul pierdut pare mai confortabil decat trenul in care reusesti sa te urci », va spun din start ca eu nu sunt niciodata de parere ca lucrurile neimplinite sunt mai frumoase decat cele traite. Eu sunt un om foarte pragmatic, practic, imi place mai mult sa ating decat sa visez. Eu sunt prima adversara a spuselor lui Clemenceau: « In dragoste, cel mai frumos moment e acela cand urci scarile. » Pentru mine, in dragoste, ca si in viata, cel mai frumos moment este cand PIPAI, cand traiesti, cand respiri rasuflarea omului iubit, cand te plimbi langa el, cand razi, cand dormi. Nu cand urci scarile. Acel moment e bun pentru romanticii iremediabili (ca sa nu zic incurabili, sa induc senzatia ca ar fi vreo patologie 😀 ) Nu ca n-as fi romantica, sunt si eu, dar in dozele potrivite, si nu in cazul acesta. Ca atare, trenurile pierdute nu-s niciodata mai confortabile decat celelalte, din start. Sunt foarte realista si analitica. Stiu ce pierd, stiu ce castig. Aici [in subiectul despre care vorbesc] e vorba de pierdere adevarata, nu de iluzii. Este vorba de o certitudine, nu de un « ce-ar putea fi ». De asemenea, sintagma « Intotdeauna trenul pierdut pare mai confortabil decat trenul in care reusesti sa te urci », e o palida consolare, si o autoconvingere, o autosugestie ca nu as fi pierdut nimic. Nu mi se pare fairplay fata de mine insami. Nu-mi place sa ma mint. Ba da, am pierdut, si masor fix ce-am pierdut. Nu-mi place sa ma amagesc. Chiar daca nu-s indulgenta cu mine insami. Prefer asa. Asta e cheia spre perfectionare, spre mai bine, spre a…