Spital ziua trei

si poza din cusca alba in care ma aflu

si poza din cusca alba in care ma aflu

“Dragostea mea,
ancora grea,
tine-ma strâns;
toate ma dor:
gura – de dor,
ochii – de plâns.

Vântul cazu –
– poate ca nu,
dar s-a facut
liniste-n cer,
fara puteri,
ca la-nceput.

Nu mai visez
pasi pe zapezi,
urme de vulpi;
nu mai sunt flori,
sufletul lor
doarme în bulbi.

Singuratati…
Nu mi te-arati,
nu-mi trimiti vesti.
Cat fara rost.
Oare ai fost?
Oare mai esti?”

Nina Cassian

Spital

15,5 ore de spital. Un fel de experienta -extrema- ca de desert, sau de campanie (in cu totul alt fel, dar intr-un fel de limite impinse pana cine stie unde…). N-am mai fost in spital de la 4 ani, cand mi-au scos amigdalele. Atat. Oricum, n-am amintiri din copilarie Oricum, eram cu mama (la varsta aceea asa te interneaza).

Etape. Fisier internari, cozi. Oameni nervosi, resemnati, tristi. Asteptari care par infinite. Teama. Respiratii abia indraznite, retinute, inabusite.
pescarus ParhonO noua ocazie de a-mi exersa infinita rabdare, (cand astepti, de pilda, vreo 2 ore sa vina sa schimbe cersafurile patului in care trebuie sa stai),  de a-mi exersa flexibilitatea si indulgenta necesare convietuirii intr-un spatiu comun. In rest, 7 eprubete de sange diferite, recoltate, mirari. In spital, nu e totul foarte rau, dar nici bine, in unele detalii (esentiale). Noroc cu medicul, o doamna extraordinara. Noroc cu pescarusul care a venit la mine, stand minute bune la cativa centimetri de mine, pe pervaz, ca acela de la Sozopol (de aici), si ca porumbelul de la Cluj (de aici)… ca in povestile cu oameni transformati in fiare si zburatoare. Un om venit sa-mi spuna ceva. Sau macar sa ma priveasca.
Contrarietati, pe seara, si o incercare de autosugestie si provocare a ratiunii. A, B, C stau asa, deci nu. Nu rezulta altfel. Ca si cand ratiunea ar conduce tot. Ar fi mai usor daca ar fi asa, dar nu este, din pacate.
La capitolul bune: oameni multi si buni care m-au intrebat ce este, si daca am nevoie de ceva. Reconfortant.
Si mesajul unui coleg, atat de simplu, dar atat de cald: “Sa te faci bine , te asteptam cu drag.”
Maine e o noua zi, cu niste alte eprubete. E cald, desi e iarna inca, am maieu cu inimi… si incerc sa ma calmez. Si mi-e dor de soare si de infinita liniste.

ps. vreau casuta cu capre si smochine, in sudul Bulgariei. Sa ma trezesc cu fata la mare, sa iubesc, sa stau la soare, sa visez si sa scriu. Atat. Ca de aceea sunt la spital, ca n-am casuta acolo si ca nu scriu… 

Smecheria de Romania

spagaIncep abrupt, direct, putin crud. Se vorbeste mult zilele acestea de spaga. Ei bine, nu am dat niciodata spaga, si nici nu pot sa o fac. Pur si simplu nu pot sa fac gestul. Mi s-ar parea ca mi se deschide pamantul in fata si ma inghite daca fac asta. Considerati-ma fraiera, naiva, prostuta, oricum… dar asta este.
Poate vi se pare straniu si exagerat, dar chiar asa simt. De unde mi se trage? Pai cred ca din valorile pe care mi le-a insuflat mama, in primul rand, intre care corectitudinea si cinstea erau importante. Apoi, din sederea in Franta, intr-o societate de alt fel. Desigur, nu afirm ca nu exista coruptie acolo. Dar nu, nu exista mica coruptie. Exista doar marea coruptie, (de altfel am tot asistat la diverse dosare, afacerea Elf, finantarea oculta a partidelor politice, etc). Sa dai spaga in intelesul romanesc, micului functionar, nu exista. Dupa zece ani de locuit intr-o asemenea societate, sunt inapta sa intind mana cu bani/plic in ea, efectiv. Sunt complet nepregatita, din punctul acesta de vedere. Dar mi-as dori atat de mult ca lucrurile sa evolueze spre asta! Sa simta lumea ca mine.
Este un cerc vicios. Iar eu il consider la fel de vinovat si pe cel care da, nu numai pe cel care ia. Cine da, incurajeaza pe cel care cere. E ca in orice sistem de cerere si oferta… Ele se regleaza reciproc.

Nu stiu sa dau spaga in nicio circumstanta. Nimanui, niciodata. Uneori simt momentul cand omul asteapta (politistul rutier, de pilda), dar NU pot. E mai presus de mine. Daca as intinde mana cu bani, mi-ar pica cerul in cap.
La ceva timp dupa intoarcerea mea in Romania, un prieten mi-a spus: “Intoarce-te in Franta! Nu esti destul de smechera ca sa traiesti in Romania!” Vorbele astea, ca un verdict, ca un diagnostic, imi dainuie si astazi in minte, desi ele au fost rostite acum niste ani. Asa e, aveam sa constat. Are dreptate. Nu, nu sunt suficient de smechera. Dar stiti care e ideea? Nici nu doresc sa devin. Oricum nu pot, sunt structural ne-smechera in sensul acela…

O mica intamplare, foarte relevanta. Acum un timp, sotul mamei a chemat Salvarea (operat pe inima fiind, i s-a facut rau). Eram singurul reprezentant al familiei care a putut fi prezenta la acel moment. Ingrijorata, cand m-a sunat mama, am venit din Catelu, unde eram, pana in Tineretului (pe rosu n-am trecut). Am ajuns in 25 de minute, inaintea Salvarii care a facut 30. L-au transportat la Coltea. Ma rugase sa ma tin dupa Salvare, ca sa vin cu el la Urgente. Salvarea a intrat in curte, firesc. Am dat sa intru in curte (gravitatea situatiei justifica acest lucru). Portarul m-a oprit, desi curtea era goala. Nu, n-aveti voie. “In Salvare e tatal meu, merge la urgente, cine sa fie cu el?” Omul n-a vrut sa auda nimic. Am iesit, m-am invartit pe strazi, zona Coltea nu e cea mai usoara de parcat (nu exista parcarea subterana de azi). Mi-era teama ca i se intampla ceva si nu este nimeni din familie langa el. Am gasit loc undeva pe niste stradute in spatele Pietei Rosetti si am venit alergand, in februarie, in sacou, cat pe ce sa-mi dau duhul de la aerul rece. Cand sa intru in curtea spitalului, baiatul sotului mamei intra cu masina si parca. M-am luat de portar: “Domnul de ce are voie sa intre?” (intelegeti lesne, sper, ca problema mea nu era ca intra el, ci problema mea era de principiu….). Portarul, nonsalant, ma minte in fata: “Domnul e medic.
M-am sufocat de indignare, aproape: “Cum ma puteti minti? Este baiatul aceluiasi om cu care am venit eu in Salvare. Chiar nu va e rusine?
Inauntrul spitalului aveam sa aflu “secretul”: el ii daduse (natural) 3 lei. Ridicol, trist, infinit de penibil. Va rog sa ma credeti ca nici macar nu-mi trecuse prin cap, in spaima si ingrijorarea mea cu omul bolnav in Salvare, sa scot bani ca sa intru. Pur si simplu nu functioneaza asa mintea mea, nu pot sa cuplez ca “pasaportul spre oriunde si spre orice” e o suma de bani, indiferent cat de mica sau mare.

Dar eu sper din suflet ca tara asta sa devina o tara de oameni NE-smecheri. Desi….

Si repet: ma puteti socoti fraiera, naiva, prostuta, idealista… Ceea ce va urez si voua, de fapt. Altfel nu ne mai facem bine.

ps. Bacsisul nu este spaga. Este un mod de a-ti manifesta multumirea pentru niste servicii care ti-au placut. Are cu totul alt rol si alt sens.
pps. Daca adult nu pot sa dau spaga, cred ca as fi murit de rusine instantaneu, copil sau elev fiind. Trist…