Ghipsul

S-au implinit 4 zile de cand am in picior primul ghips din viata mea. Sper din suflet ca si ultimul. Nu am mai scris deloc zilele astea (nu din lipsa de timp, acum chiar ca sunt aproape mereu online), dar nu am avut starea necesara. Ca sa scriu sau sa lucrez, trebuie sa fiu intr-o stare. N-am reusit sa o regasesc. Acum sa zicem ca e pe aproape, de aceea si scriu cate ceva.
E a patra zi, iar a sta 14 zile imobilizata mi se pare cea mai mare pedeapsa. Stiu, sunt constienta ca afara sunt friguri mari, si ca intr-un fel e mai bine asa, dar uite ca nu pot sa ma resemnez. Sunt argint viu. Una e sa decid eu sa stau, si alta sa fiu tintuita.
Ma rog, trec peste experienta de la urgente…. luni seara, unde noroc ca m-a dus verisoara mea pe sus, ca altfel nu ma duceam (eu am cazut cu o zi inainte, duminica dupa-amiaza, alunecand pe un sleau de roata de masina pe aleile dintre blocuri). Medicul nici n-a discutat si verdictul a fost clar: imobilizam cu ghips entorsa, glezna risca altfel sa ramana deformata.

A doua zi am debutat bine perioada “de refacere”. M-am dus la o intalnire. Cu un prieten la dus si taxiul la intors, evident. Am ras de mine, pentru ca am avut o reactie foarte haioasa. Veneam din nordul orasului si trebuia sa ajung inspre sud. Asa incat taxiul traversa tot centrul orasului. M-am surprins uitandu-ma cu jind la vitrine de pe Magheru si de pe Nicolae Balcescu la care nu ma uitasem in viata vietilor mele 🙂 Si ma uitam la ele cu pofta, si mi se parea ca e o tragedie ca nu pot ajunge acolo a doua zi ca sa vad si sa cumpar ce vedeam pe fereastra. Apoi, am zambit, ba chiar aproape am ras, constientizand ridicolul pornirii mele. Repet, cat imi erau accesibile, nu ma uitam deloc la ele din goana masinii. Acum, insa, era atractia fructului oprit. Oprit dintr-un motiv sau altul. Mie mi se refuza din motive de sanatate. Cum functioneaza si subconstientul asta! 🙂

Mi-e greu. Revolta. Sa fiu imobilizata in casa? … Patru zile mi-a luat sa-mi treaca furia, sa ma impac cu ideea. Apoi m-am obisnuit…. 🙂

Later edit: intre timp am iesit din casa, dupa 7 zile de ghips. Am fost cu taxiul la o dezbatere. M-am infiorat cum e afara. Pana la urma, poate nu-i asa de rau sa stau inchisa in casa.

Urgente

Batai in usa, in strada, cu gheara aceea de bronz destinata sa te anunte ca cineva te cauta. Rasuna tare si strident in seara bordeleza. Deschid ferestrele casei, de la etaj, cele care dau spre intrare. Vad pompierii, in uniforma. Cazarma lor, pentru tot orasul, se afla vizavi, in piateta. Ii auzim cand pleaca la alarmele de foc. Auzim sirenele dinauntrul cazarmei, care le dau alarma sa plece. Acum, sunt la usa noastra. Ma intreaba: “Aici sta Franck Ducourt?” Recunoscandu-i pe amicii de amuzament ai iubitului meu, le spun: “Da, dar reveniti mai tarziu, nu este acasa.”
Ei imi spun: “Domnisoara, nu va speriati, este in regula, dar a avut un accident si l-am transportat la spital, la urgente.” Eu, razand din toata inocenta celor 22 de ani ai mei, naiva si vesela, ii resping cu mana, nepasatoare, zambitoare, presupunand ca e o gluma de-a lor: “Veniti mai tarziu, n-auziti? Nu e acum aici, e la un prieten, se va intoarce.” Pompierul ma priveste ingrijorat, de sub casca, o privire de om bun, neintelegand cum ma poate convinge. Repeta din nou, cu vocea impregnata de cat de multa seriozitate poate el: “Domnisoara, prietenul dumneavoastra este la spital. L-am transportat noi. Nu va speriati, este in regula, e constient, dar va roaga sa mergeti la el.” Ii mai resping o data. Oamenii, nedumeriti, insista. Si brusc, realizez. Oamenii acestia, care transporta raniti toata ziua, care intervin la accidente, n-ar face niciodata asemenea glume. Ce-o fi fost in mintea mea? Copil nesabuit!!!!! Si brusc, in fata mea se rupe cerul. Se despica, mi se invarte podeaua sub picioare. Vazand dupa reactia mea, ca in sfarsit, il cred, pompierul repeta, duios: “Este in regula, nu va speriati
Sufletul mi-e tandari. Nu pot fi linistita pana nu-l vad, pana nu-l strang in brate, pana nu-l privesc in ochi. E tensiune multa in mine, dar lacrimile nu vin. Marile dureri si marile sperieturi sunt mute.
Autobuzele nu mai merg, e trecut de ora 23. Bistroul de la parterul casei noastre e inchis. Frank era plecat cu masina. N-am cu ce sa ajung la spital, si mi-e mult prea rau. Cobor, intr-o suflare, la parter, imbracata fix cum eram, ies navala pe usa grea, de lemn masiv. Mana batanta de bronz se balangane, trantesc usa, zornaie geamurile, tremura peretii, nu-mi pasa. As darama casa, si nu mi-ar pasa. Navalesc in restaurantul turcesc de vizavi. Il privesc pe Ahmet, patronul, un tanar de 25 de ani, si spun, contrastant de calma: “Te rog, du-ma la spital, Franck e la urgente.”
Nu mai stiu drumul, nu mai stiu cum am intrat, nu mai stiu decat ca mi-a fost bine cand l-am vazut. Era acolo, imi zambea. Accident de masina. Doar bratul rupt, nu purtase centura, si instinctiv, pusese mana in parbriz, sa se apere. Il strang nebuneste in brate, insetata…

Insa, pe cat de greu mi-a fost sa cred ca era la urgente, pe atat de marcata am ramas de atunci… De cate ori intarzia, in anii urmatori, de cate ori nu reuseam sa ne intalnim la timp, eu sunam la urgente, speriata, intreband: “Aveti vreun pacient cu numele Franck Ducourt?” Ani intregi. ANI.
Ani intregi in teroarea urgentelor…  Apoi, s-au inventat telefoanele mobile….

Coincidente madeleine muzicale

In martie, ies din spitalul Fundeni, una din cele mai rascolitoare vizite posibile… care m-a marcat si mi-a redefinit unele repere. Deschid radioul, mai mult masinal. Melodia LUI. Aceea, cea mai a lui posibila.

Astazi, remake al “filmului”. Ma sui in masina, ploua, drumuri complicate… Deschid radioul si aud alta melodie. Dar tot “legata”. El in mine, cu mine, langa mine, orice ar fi. In cap, in corp, in suflet, in inima, in minte, in cele mai ascunse cotloane. Ca o arzatoare dorinta mistuitoare, trezita de madeleinele lui Proust muzicale.