ridicol

Incep abrupt, direct, putin crud. Se vorbeste mult zilele acestea de spaga. Ei bine, nu am dat niciodata spaga, si nici nu pot sa o fac. Pur si simplu nu pot sa fac gestul. Mi s-ar parea ca mi se deschide pamantul in fata si ma inghite daca fac asta. Considerati-ma fraiera, naiva, prostuta, oricum… dar asta este. Poate vi se pare straniu si exagerat, dar chiar asa simt. De unde mi se trage? Pai cred ca din valorile pe care mi le-a insuflat mama, in primul rand, intre care corectitudinea si cinstea erau importante. Apoi, din sederea in Franta, intr-o societate de alt fel. Desigur, nu afirm ca nu exista coruptie acolo. Dar nu, nu exista mica coruptie. Exista doar marea coruptie, (de altfel am tot asistat la diverse dosare, afacerea Elf, finantarea oculta a partidelor politice, etc). Sa dai spaga in intelesul romanesc, micului functionar, nu exista. Dupa zece ani de locuit intr-o asemenea societate, sunt inapta sa intind mana cu bani/plic in ea, efectiv. Sunt complet nepregatita, din punctul acesta de vedere. Dar mi-as dori atat de mult ca lucrurile sa evolueze spre asta! Sa simta lumea ca mine. Este un cerc vicios. Iar eu il consider la fel de vinovat si pe cel care da, nu numai pe cel care ia. Cine da, incurajeaza pe cel care cere. E ca in orice sistem de cerere si oferta… Ele se regleaza reciproc. Nu stiu sa dau spaga in nicio circumstanta. Nimanui, niciodata. Uneori simt momentul cand omul asteapta (politistul rutier, de pilda), dar NU pot. E mai presus de mine. Daca as intinde mana cu bani, mi-ar pica cerul in cap. La ceva timp dupa intoarcerea mea in Romania, un prieten mi-a spus: « Intoarce-te in Franta! Nu esti destul de smechera ca sa traiesti in Romania! » Vorbele astea, ca un verdict, ca un diagnostic, imi dainuie si astazi in minte, desi ele au fost rostite acum niste ani. Asa e, aveam sa constat. Are dreptate. Nu, nu sunt suficient de smechera. Dar stiti care e ideea? Nici nu doresc sa devin. Oricum nu pot, sunt structural ne-smechera in sensul acela… O mica intamplare, foarte relevanta. Acum un timp, sotul mamei a chemat Salvarea (operat pe inima fiind, i s-a facut rau). Eram singurul reprezentant al familiei care a putut fi prezenta la acel moment. Ingrijorata, cand m-a sunat mama, am venit din Catelu, unde eram, pana in Tineretului (pe rosu n-am trecut). Am ajuns in 25 de minute, inaintea Salvarii care a facut 30. L-au transportat la Coltea. Ma rugase sa ma tin dupa Salvare, ca sa vin cu el la Urgente. Salvarea a intrat in curte, firesc. Am dat sa intru in curte (gravitatea situatiei justifica acest lucru). Portarul m-a oprit, desi curtea era goala. Nu, n-aveti voie. « In Salvare e tatal meu, merge la urgente, cine sa fie cu el? » Omul n-a vrut sa auda nimic. Am iesit, m-am invartit pe strazi, zona Coltea nu e cea mai usoara de parcat (nu exista parcarea subterana…

Nimic din ceea ce-i legat de sentimente nu este niciodata penibil. Nici patetic, nici ridicol. Sentimentele inalta orice gest, orice fapt, orice. Asa cred demult, si asta spun des. Cum sa-i spui altfel vazduhului decat vazduh, marii decat mare, iubirii decat iubire? Niciunul din gesturile facute din dragoste nu sunt penibile. Caci sunt simtite pana-n rarunchi, adevarate, universale, eterne prin faptul ca sunt atat de umane si de intense incat nu au sfarsit. Nu-s ale unei epoci si nu apartin nici unei tari. Ele sunt adanci, universale si atemporale. Simtite, rostite si facute de albi, de negri, de galbeni, de rosii, de saraci si de bogati, ieri si azi, si maine, si poimaine. Acum cateva zile, dupa ce mi-am exprimat ideea ca  « nimic din ce-i legat de sentimente nu e penibil« , cineva mi-a spus ceva foarte frumos, care m-a atins profund: « Pentru asta aş da un Nobel sau, dacă aş putea, dreptul veşnic la fericire. Când vom înţelege asta, vom face un pas înainte, afectiv şi psihic. Până atunci, suntem prizonieri. Şi pierdem. » Nu mi-as dori un Nobel, in schimb, dreptul vesnic la fericire mi-ar surade. Dreptul vesnic la fericire, alaturi de omul iubit, de jumatatea mea, de geamanul meu desprins din mine. Si, desigur, as continua sa fac si eu lucruri pentru lumea care ma inconjoara. Nu pretind sa primesc ceva fara sa particip sau sa daruiesc. Si fara sa iubesc. Si oricum, nu pretind sa primesc nimic. Doar asa stiu sa traiesc, daruind si iubind. Asa-s faurita. Altfel nu stiu. Nu pot decat sa traiesc pasional si sa dau. Tot. Am o simpatie deosebita pentru oamenii care iubesc. Ii inteleg, vorbesc aceeasi limba cu mine, ii simt aproape. Si apoi, ati vazut vreodata ochii unui om indragostit? Stralucesc intr-un fel aparte, iar stralucirea este intensa si se reflecta in toata fiinta. O femeie indragostita e stralucitoare. Are ceva in ochi, are ceva in atitudine… pur si simplu imprastie lumina. Si nu, nimic din ceea ce e legat de sentimente nu este niciodata penibil. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It