rau

Desi sunt o aparatoare infocata a internetului, ei bine, unele lucruri nu isi au locul pe internet. Am spus de multe ori in ultimele zile. Nu vreau sa salvez NIMIC pe Facebook. Sunt un suflet impietrit si nu salvez nici spitale, nici balene, nici paduri, ONLINE. Nici orice v-ati putea inchipui. Nu-l dau jos nici pe Blejnar, nici pe Basescu, nici pe Obama. Nu cred in cauzele online. Nu conteaza cauza, oricare ar fi ea. Si poate tocmai comportamentul oamenilor m-a facut sa am reactia asta de respingere. M-am cam saturat de activistii online care isi « cumpara o constiinta » asa cum isi cumparau pe vremuri pacatosii indulgente de la biserica catolica. M-am saturat de activistii online de fotoliu, care nu s-ar deplasa nici pana la coltul strazii pentru crezul lor, dar care cred ca isi fac datoria dand un click, neglijent, intre doua mesaje private si trei statusuri, si care isi impanzesc lista de prieteni cu acea cauza. Daca vrei sa ajuti, da, poti afla pe FB, (e excelent ca mijloc de transmisie a informatiei, ca penetrare), dar ajutorul e in real. Daca vrei sa manifesti, da, poti sa te « strangi » pe FB cu cei asemenea tie, dar manifestatia e in real. Daca vrei sa fii om, asta se face in real. Nu dand click-uri absolut alandala la zeci si sute de cauze de care nu-ti pasa. Ce ti se pare ca faci? Te simti mai bine? Te culci seara cu sentimentul datoriei implinite? Te simti mai om? Mai bine iesi pe strada si da o paine unui om sarman, sunt destui. Painea aceea valoreaza inmiit fata de un click pentru orice cauza sforaitoare. Sigur, nu te vede lumea, asa cum te vede cand aderi la cauze…. Dar daca singura ta grija este « sa te vada lumea » ca esti responsabil, ca esti civic, ca esti uman, afla ca NU ESTI. Nici responsabil, nici civic, nici uman. Da, cred in puterea internetului de a federa, de a informa, cred in rostul grupurilor (strangi oameni ca tine si discuti cu ei), dar actiunea, orice fel de actiune, se face in real. Si atunci cauzele sunt INUTILE. Ca sa afle cineva ceva (de pilda intr-un caz ce are nevoie de ajutor), un simplu status, scris clar, e suficient. Ca sa vina sa ajute, nu e necesar sa dea like la cauza. Cauze, aceasta extensie inutila, online, a ipocriziei noastre. Cumpara-ti o constiinta cu un click! Sau cu doua. Sau cu zece. Sau cu o suta, in functie de cat consideri ca ai pacatuit. Apoi, intoarce-te la rele. La minciuna, la furt, la injurii, la facut rau aproapelui. Esti un om bun, uite cate cauze ai la profil. Esti un cetatean responsabil, tu dai jos presedinti cu un click…. esti preocupat de ecologie, plantezi arbori cu un click, vorba aia, ce ti s-ar putea reprosa? « Insirand cuvinte goale ce din coada au sa sune »… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it…

Mi-a fost rau. Probabil ca unii dintre voi stiti. Altii ati presupus. Altii ati simtit. Poate unii dintre voi m-ati cunoscut cand eram « asa« , si nici macar nu ma stiti « EU ». A existat acea cadere in abisuri. Acea chircire in interior. Am ramas un om bun, si cand am fost « asa ». Dar resursele mele de deschidere spre exterior, de rasete, de lumina, erau reduse. Si mai ales, ma durea mult tot. Si parca prea venisera toate. Si peste toate acele toate, o oboseala acumulata. Nu mai mancam, nu mai dormeam. Ma uram pe mine insami. Nu-mi asumam lucrurile bune pe care oamenii mi le adresau. Erau dureroase pana la lacrimi. Ma simteam ratusca cea urata, si actionam ca atare. Complimentele ma faceau sa plang, pentru ca mi se parea ca nu-s ale mele, ca le-am furat, ca nu le merit. Si atunci am plecat. Era vital. Am vrut sa merg undeva, singura, sa reinvat sa dorm, sa mananc, sa citesc. Sa redevin eu. Sa revin la mine insami. Vreau sa cred ca am reusit. Am plecat plangand. Literal. Am crezut ca nu voi mai putea pleca. Si totusi, cu un efort supra-omenesc am plecat. M-am smuls. Am plecat si conduceam plangand. Am revenit razand. Acolo am stat singura, am vorbit putin, aproape deloc. Am citit, am mancat, am dormit. M-am disciplinat. Am stat cu fundul in nisip prima data pe anul asta. Si am privit si am ascultat marea. Am invatat ca viata e facuta din bucurii mici. Ca fericirea e o stare interioara. Ca iubirea e o binecuvantare. Ca deschiderea spre ceilalti este un dar [si m-a atins pana la lacrimi faptul ca am acest dar]. Ca poti orice, daca iti doresti destul. Am reinvatat sa ma iubesc. Sa ma uit in oglinda si sa ma plac. Am facut pace (macar momentan) cu mine insami. Mi-am zambit. Si am constientizat din nou ca peste toate ploile, furtunile, norii, intunecimile posibile din viata, exista undeva un curcubeu, un rasarit, un apus. O floare. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Acum un timp, imi explicase cineva ca universul este echilibrat. Si ca atunci cand misti ceva intr-o parte, o alta parte se modifica. Imaginea respectiva, pe care o evocase, erau cele doua puncte, unul alb pe negru, si unul negru pe alb, din ying si yang. Cred ca incep sa constat pe propria-mi piele, ca, oricat de dureros mi s-ar parea, exact asa este. In mine, ceva s-a miscat. Mi-a fost rau, si-mi e rau in continuare, ca si cand nu mi-ar mai fi fost niciodata rau. Si sunt neinceputa in fata durerii. Neatinsa, ca un nou-nascut. Care nici nu stie ce e durerea. Care n-a cunoscut nici lacrima, nici suspin. Si da, mi-a fost rau, si m-a lovit asta, ca prima durere de la facere. In continuare ma doare si mi-e rau. Nu stiu cat va dura, daca va trece, cum si cand va trece. Deocamdata simt doar durere: ma arde, ma seaca, ma pustieste. Insa soarta mi-a aratat ca daca s-a intamplat asta, si alte lucruri se modifica. Intentionat nu folosesc cuvantul « contrapartida », sau « compensatie ». Pentru ca ar fi ridicol si penibil sa afirme cineva ca poate exista vreo compensatie in universul asta mare, care sa ma aline in aceasta durere, sau care sa ma faca sa ma simt mai bine. Cu durerea asta mare, eu singura trebuie sa lupt. Eu singura trebuie sa ma descurc. Sau sa se rezolve, in vreun fel, nici nu indraznesc sa intrevad in ce fel. Nu exista compensatie posibila, si m-as infuria daca cineva din jurul meu ar crede ca poate exista, pentru ceea ce simt. E ca si cand nu mi-ar lua simtamintele si sinceritatea in serios… Iar eu nu glumesc, nici cu sentimentele, nici cu sinceritatea. Dar da, si altceva s-a miscat. Ca pentru a-mi usura pasii spre mai departe, spre rezolvare, spre dezlegare, spre liman, alte rotite se misca. Nu, nu e o contrabalansare. Nu, nu ma doare mai putin. Nu, n-are nici o relevanta, nu schimba nimic in ceea ce gandesc cu mintea despre acea situatie si in ceea ce simt cu ardoare. Dar pentru ca universul meu a fost bulversat, pentru ca sunt ranita, altceva, in alta parte, se misca… Sau macar imi da iluzia ca se misca. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It